Feodor Dostoievski – un sfânt şi păcătos actual.

Dostoievski a fost considerat drept precursor al existenţialismului, precum şi profet mistic, religios şi politic – atât revoluţionar, cât şi reacţionar – şi, după părerea lui Thomas Mann, întruchipează „un sfânt şi un păcătos în aceeaşi persoană„. Această complexitate a personalităţii lui, detectată de Sigmund Freud, precum şi temele variate abordate în scrierile lui Dostoievski au o bază biografică. La fel ca şi Dickens, Dostoievski s-a lăsat atras de senzaţional pentru a ajunge la dezvăluirea unui personaj prin alte mijloace. Toate cele patru mari romane ale lui – Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov – se axează pe crime care formează baza dramatică a explorărilor sale psihologice şi a confruntării de idei ce-i stârneau interesul: binele şi răul, voinţa liberă şi autoritatea, credinţa şi neîncrederea. În Crimă şi pedeapsă, intelectualul Raskolnikov comite crima împotriva cămătăresei şi a surorii acesteia dintr-un complex de motive pe care le dezvăluie în mod treptat romanul. Acesta furnizează mijloacele de expunere a unor informaţii filozofice şi psihologice din interior, vizualizând scene şi decoruri care funcţionează în acelaşi timp ca particulare şi universale. Raskolnikov este şi un individ complet realizat şi emblematic pentru condiţia pe care Dostoievski a explorat-o în adevăratul tur de forţă reprezentat de Însemnări din subterană (1864), unde vorbitorul este sfâşiat lăuntric şi silit să încerce să se reconecteze la lumea sa, dar se vede incapabil să facă faţă acestei integrări.

Feodor Dostoievski s-a născut la Moscova, într-un spital pentru săraci, unde tatăl lui lucra ca medic rezident. Acesta era un om violent, dominator şi alcoolic, care avea să fie asasinat în cele din urmă în 1839 pe moşia lui de către iobagii care s-au răzbunat pentru tratamentul inuman la care îi supusese. Fascinaţia lui Dostoievski pentru crimă şi tiranie a constituit rezultatul asocierilor cu tatăl său. În 1843, Dostoievski a absolvit şcoala de inginerie militară, dar nu a acceptat postul oferit, optând pentru cariera de scriitor. În anii ’40 a publicat două romane, Oameni sărmani, o lucrare realistă despre proletari, şi Dublura, povestea unui funcţionar public paranoic, care se întâlneşte cu sosia sa, ce ar fi putut fi fratele său geamăn. Dublura a marcat interesul lui Dostoievski pentru stările psihice aparte.

În 1849, Dostoievski a fost arestat din cauza apartenenţei sale la grupul Petraşevski, o formaţiune în cadrul căreia se purtau discuţii utopice, şi condamnat la moarte. Deşi sentinţa conspiratorilor avea să fie comutată în exil într-un lagăr de muncă din Siberia, poliţia ţaristă a înscenat mai întâi un simulacru de execuţie, aliniindu-i pe condamnaţi în faţa plutonului de execuţie, înainte de a le anunţa schimbarea sentinţei. Dostoievski a petrecut zece ani în exil, dintre care patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanţuri la picioare într-o exploatare de cherestea şi şase ca simplu soldat într-un fort siberian din apropierea graniţei cu Mongolia.

Suferinţele prin care a trecut Dostoievski sunt descrise în Amintiri din casa morţilor (1862); pentru el acestea echivalau cu a fi îngropat de viu şi cu identitatea distrusă, idee la care avea să revină de nenumărate ori în romanele sale, în realizarea portretelor de alienaţi şi în sondarea sufletelor criminalilor. Experienţa aceasta i-a agravat epilepsia de care a suferit toată viaţa şi a pus capăt căutărilor unei alternative socialiste pentru problemele Rusiei. În locul acesteia Dostoievski avea să-şi dezvolte o filozofie radicală conservatoare, bazată pe teoria sa referitoare la depravarea înnăscută a fiinţei umane, pe ideea descompunerii Occidentului şi pe credinţa în naţionalismul rus şi în creştinismul rudimentar.

În 1859 lui Dostoievski i s-a permis să demisioneze din armată şi să se întoarcă la St. Petersburg, unde a încercat să-şi reia cariera literară. Se căsătorise cu Maria Isaeva în perioada exilului siberian, dar căsnicia lor a fost un eşec. Aceasta a murit de tuberculoză în 1864. În pofida vieţii de familie nefericite, a unei poveşti de dragoste furtunoase, a datoriilor cronice şi a dependenţei de masa de joc, Dostoievski a publicat în 1866 Crimă şi pedeapsă, care a fost primită favorabil de critică. A urmat apoi Idiotul în 1868. Dostoievski s-a îndrăgostit de Anna Grigorievna, stenografa angajată ca să-i copieze Jucătorul, o carte pe care a terminat-o în douăzeci şi şase de zile pentru a satisface pretenţiile editorului. Anna Grigorievna i-a oferit lui Dostoievski un sentiment de stabilitate în ultimul deceniu al vieţii sale, când a scris Posedatul (1873), Adolescentul (1876) şi capodopera sa, Fraţii Karamazov (1880). Romancierul a murit de emfizem pulmonar, la câteva luni după ce rostise un discurs înflăcărat pentru comemorarea lui Aleksandr Puşkin în care vedea ilustrarea ideii de pace şi frăţie.

Răspunsurile lui Dostoievski la unele dintre cele mai persistente şi mai tulburătoare întrebări ale vieţii sunt mute şi ambigue, acesta fiind mai convingător în ipostaza de vizionar al dilemelor decât în aceea de filozof care oferă soluţii. Forţa romancierului rezidă în sondarea delicată şi abilă a inimii, minţii şi sufletului omenesc.

In zilele urmatoare vom incerca sa analizam impreuna doua opere nemuritoare “Crimă şi pedeapsă” si monumentala “Fraţii Karamazov” si voi incerca sa va conving de actualitatea lor. Poate chiar va voi convinge sa le recititi  🙂