jump to navigation

Jack London: Lupul de mare 07/10/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: ,
comments closed

211-1Jack London este pseudonimul literar al lui John Griffith Chaney (1876-1916) fost mare scriitor şi jurnalist american. John Griffith Chaney s-a născut în San Francisco ca şi copil din flori, mama lui fiind Flora Wellman şi tatăl natural astrologul William Henry Chaney, care refuză recunoaşterea paternităţii. Tatăl lui vitreg tâmplarul John London il adopta pe Jack, acesta însă va păstra mai departe numele de Chaney. Familia scriitorului trăieşte în „San Francisco Bay Area” în condiţii mizere, care-i vor influenta profund opera si viziunea sociala. Dupa un extraordinar succes care a dus la cateva acuzatii nefondate de plagiat, Jack London se va sinucide la varsta 40 de ani probabil din cauza unei supradoze de morfina.

Lupul de mare (The Sea-Wolf) publicat in anul 1904  a devenit imediat un roman de mare succes. Lupul de mare  este o alegorie in conceptia lui Jack London a lumii reale. Lupul de mare isi incepea marea confruntare cu cititorii in cursul anului 1904, in foiletoanele publicate de periodicul The Century Magazine, dovedindu-se in scurta vreme  un succes de public si determinandu-i pe editorii de la Macmillan Press sa riste devansarea deznodamantului foiletonistic si sa publice romanul in volum in toamna aceluiasi an. Masura flerului dovedit de editori acum mai mult de o suta de ani avea sa fie data in acest rastimp de cele treizeci de editii americane ale romanului, de traducerea si reeditarea continua in tot atatea limbi.

211-2

Cartea este o povestire a întâmplărilor lui Humphrey van Weyden, care face o călătorie cu vaporul de la San Francisco spre Sausalito; el va suferi un accident căzând peste bord şi va fi salvat de o balenieră. Lup Larsen este căpitanul balenierei, un om brutal dotat cu o putere fenomenală şi o filozofie aparte. Căpitanul terorizează echipa lui de matrozi, însă acest om brutal este de o inteligenţă deosebită, care motivează acţiunile sale dure prin teoria darwinistă. Oamenii sunt creaturi fără valoare, care sunt supuşi regulilor biologice, iar în lupta dintre specii cel mai puternic supravieţuieşte, altruismul fiind o prostie, născocită de cei slabi. Aceasta este filozofia căpitanului.

Paginile cartii evidentiaza extraordinara forta narativa a lui London, vraja aventurilor subjuga, iar inclestarea in cele doua planuri majore ale constructiei literare, “om-om si om-natura” asezonata si ea cu duritatile vietii marinaresti, pirateria, carnajul si bestialitatea, colectiva sau individuala se mentine la o intensitate neostoita, aproape fara egal. O carte de exceptie daca nu ati citit-o in copilarie ar fi bine sa o cititi acuma, si daca ati citit-o recititi-o, este inca foarte actuala.

James Joyce: Ulise 27/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , ,
comments closed

205-1James Joyce (1882 –  1941) a fost poet şi scriitor anglo-irlandez, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele : „Portretul artistului în tinereţe” (1916), „Ulise” (1922) si „Veghea lui Finnegan” (1939). James Augustine Aloysius Joyce a fost primul copil al lui John Stanislaus Joyce şi Mary Jane Murray. În conformitate cu dorinţa parintilor, Joyce ar trebui să fie preot, el a învăţat la mai multe şcoli iezuite şi a fost înscris la University College Dublin, unde a studiat filosofia şi limbile străine. Joyce nu s-a impacat niciodata  cu Biserica Catolică. Pleaca pentru a studia medicina la Paris. La Paris este profund influnţat de  simbolistica literara;  din motive economice revine  la Dublin. La întoarcerea sa, a lucrat ca profesor particular. In vara lui 1904 o intalneste pe Nora Barnacle, viitoarea soţie, iar după o scurta perioada de timp vor parasi  Irlanda pentru totdeauna. Familia pelegrineaza, traind in Trieste, Zurich, Paris şi Londra; Joyce îşi câştiga viaţa, schimbînd mai multe locuri de muncă, inclusiv în calitate de jurnalist şi profesor de limbi straine la şcoala Berlitz.

205-2

Dupa primul război mondial Joyce şi Nora s-au mutat la Zurich, unde a inceput sa lucreze la romanul „Portret al artistului în tinereţe” şi mai târziu la primele capitole din “Ulise”. Călătorind prin Europa, Joyce a scris poezii, unele dintre care au fost publicate în antologii imagiste. De asemenea, el a continuat să lucreze la “Ulise”, un roman, care a văzut lumina zilei nu în Irlanda (unde a fost publicat doar în 1933) ci în Franţa. Acesta este cel mai cunoscut roman al lui Joyce, scris pe 600 de pagini, relatînd o zi (16 iunie 1904) din viaţa unui evreu, Leopold Bloom, care locuia în Dublin. În ciuda faptului că “Ulise” a fost scris în străinatate, Dublin putea fi reconstruit după romanul său în cazul în care este distrus, după cum susţinea însuşi Joyce.

Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: „Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani”. A reusit dupa parerea mea.

Ulise se petrece intr-o singura zi, joi, 16 iunie 1904 şi descrie activitatile a trei personaje – Leopold Bloom, agent publicitar, Stephen Dedalus, tânăr profesor de şcoală din Dublin şi Marion (Molly) Bloom, soţia lui Leopold, cântăreaţă. Leopold Bloom domina naratiunea cartii. Acţiunea se petrece in orasul Dublin. Constructia lui Joyce a acestor trei caractere şi interactiunea intre ele este nemuritoare.  Dupa cum a declarat si Joyce, Ulise este o parodie a epopeei antice. Cartea este despre particularitatile personajelor, care sunt desenate pentru a conduce actiunea cartii trecand prin tunelul care ne ofera pete de lumina si intuneric. Acele pete care exista in fiecare dintre noi.  Cu alte cuvinte, nu ideile generale, ci stilul şi structura întâmplărilor  fac din această carte un fenomen literar, actorul principal ramane mintea noastră, exact ca la “Pendulul” lui Eco.

205-3

Fiecare capitol este scris de Joyce într-un stil diferit. Putem sa-i citim in aceste capitole pe Tostoi sau pe Flaubert, il avem acolo si pe interminabilul Balzac,  pe  toti din punctul de vedere a lui Joyce, asa cum i-a citit si i-a inteles el.  Actiunea cartii este grea de descris pentru ca trebuie descrise mai multe carti scrise de un sigur autor care-si construieste pesonajele de fiecare data diferit decat in capitolul anterior.

Ulise este o carte cu care cititorul se lupta, scrisa in felul cum sunt scrise majoritatea cartilor geniale. Joyce este un scriitor care-si selecteaza cititorii; fericitii care pot sa-l citeasca pe Joyce se pot considera impliniti din punct de vedere literar. Incercati.

Márquez: Un veac de singuratate 25/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , , ,
comments closed

Romanul „Un veac de singuratate” al scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez a fost considerat cel mai influent din ultimii 25 de ani, intr-un clasament realizat de revista literara internationala „Wasafiri”

204-1

204-0Gabriel García Márquez (1927) este  scriitorul columbian, care a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvele şi scurte istorii, unde fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită si cu bogată imaginaţie, reflectând viaţa şi conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: “Un veac de singurătate.” Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Romanul „Un veac de singurătate” a fost scris de Márquez în 18 luni (1965-1967) la Ciudad de Mexico, unde scriitorul locuia în acea perioadă împreună cu familia sa. Ideea originală ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). În povestea “O zi după sâmbătă”, publicată în 1954, autorul face pentru prima dată referire la Macondo, iar o serie de personaje din această istorie apar în anumite poveşti şi romane anterioare.

Cartea este compusă din 20 de capitole fără titlu, atât evenimentele satului şi ale familiei Buendia, cât şi numele personajelor se repetă mereu, făcând realitatea şi fantasticul să fuzioneze. În primele trei capitole, este povestit exodul unui grup de familii şi construirea satului Macondo. Începând cu capitolul 4 şi până la capitolul 16, este vorba despre dezvoltarea economică, politică şi socială a satului. Ultimele patru capitole relatează decăderea acestuia. Povestea cartii este o alegorie socială şi politică – uneori prea suprarealistă pentru a fi plauzibilă, alteori mai reală decât şi-ar putea permite orice lucrare realistă convenţională.

204-2

Acţiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintă ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia. La începutul romanului, satul Macondo cuprinde doar câteva case pentru ca în decursul mai multor ani să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinţei familiei Buendía. Membrii ei sunt primii locatari şi intemeietorii satului, nucleul tuturor evenimentelor. Relevante prin intermediul unor uimitoare falduri temporale, personajele moştenesc numele şi înclinaţiile familiei, dezvăluind stiluri de viaţă care se dedublează şi se repetă. Puternicul José Arcadio Buendía se transformă din întreprinzătorul şi carismaticul fondator al satului Macondo într-un om în pragul nebuniei. Macondo luptă împotriva unor calamităţi posibile naturale si create de oameni. Misterele  supranaturalului  apar aproape ca din senin si dispar in acelasi fel.

Cartea urmareste viata lui José Arcadio, întreprinderile sale îndraznete, temperate de prudenta Ursulei, viata fiilor  dintre care se remarca Aureliano, colonel si erou legendar al razboiului civil,  nepotilor si stranepotilor lor, pe parcursul a sase generatii. O data cu succesiunea generatiilor este prezentata si viata satului, în care civilizatia înlocuieste treptat simplitatea naturala, culminând cu înflorirea artificiala, adusa de instalarea companiei bananiere ce va fi urmata de declinul localitatii, recucerita de natura luxurianta. Titlul romanului semnifică sentimentul tragic al singurătăţii pe care îl trăiesc membrii familiei Buendía în toate aspectele vieţii lor fizic sau spiritual. Pana si  moartea este invocata, Melchiade se întorsese din lumea morţilor, deoarece nu putuse îndura singurătatea. Este o extraordinara carte a unei culturi indepartate, care de fapt  reprezinta dezradacinarea intr-o societate moderna care este nevoita sa se dezbrace de traditie si de relatiile umane ale unei familii extinse pentru a supravietui. De citit – o carte frumoasa.

Eco: Cine sunt apocalipticii si cine integratii ? 11/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , ,
comments closed

In prima parte a cartii eseistice a lui Eco, tanarul autor  (atunci in varsta de 32 de ani, vorbim de 1964) incearca sa analizeze cele doua feluri de a privi fenomenul social pe care noi il numim cultura, din doua unghiuri diferite. Primul, apartinand acelora care vad in cultura unfapt aristocratic, acea cultivarea geloasa, asidua. Si solitara ce se subtiaza si se opune vulgaritatii multimiiel il citeaza pe Heraclit care spunea:De ce voiti sa ma trageti in toate partile, voi, neliteratii? Nu pentru voi am scris, ci pentru cei care pot sa ma-nteleaga. Unul   face pentru mine cat o suta de mii, iar multimea nimic.” Acesti oameni, care vad vulgarizarea culturii prin popularizarea ei si transformarea ei intr-un fenomen de masa sunt numiti de Eco, Apocalipticii, pentru ca ei prevad o apocalipsa culturala, prin diluarea pana la disipare a culturii adevarate. Pentru ei, cultura de masa este o anticultura. Aceasta cadere este vazuta de “apocaliptici” drept  o cadere irecuperabila, cu care pana la urma un ultimsupravietuitor al preistoriei urmeaza sa se stinga”.

194-1

Din cealalta parte a contrariului “apocalipticului” se pozitioneaza “integratul.” Integratul este un optimist, el vede prin radio, televizor, cinematograf, banda desenata, romanul popular sau…Reader Digest (in 1964 nu exista internet 🙂 ) lucruri distribuitive, care pun la dispozitia maselor bunuri culturale inaccesibile pana in timpul nostru. Este acest fenomen unul pozitiv sau negativ, este acest fenomen unul care  dilueaza calitatea sau produce doua “linii de productie” ?

194-2

Aici Eco incepe sa-si construiasca teza si antiteza fiecarei opinii. El ajunge la concluzii extrem de interesante cand combina textele  unor autori diferiti (care pot fi clasificati fiecare intr-un fel sau altul) si creaza un  singur text,  care il pune la dispozitia cititorului pentru a hotari ce fel de text este acesta: “apocalipsa” sau “integrare”.

194-3

Tot in aceasta parte, Eco analizeaza scriitori consacrati ca Alexander Dumas (Cei 3 Muschetari)  si Eugen Sue (Misterele Parisului) si incearca sa-si intrebe cititorul cam ce fel de scriitura au avut acestia. De aici trece  Eco la o analiza a structurii culturale, superioara, medie si inferioara. O delectare adevarata, despre care vom vorbi si maine sau poate totusi va veti duce la biblioteca sau veti cumpara cartea ca sa o cititi singuri 🙂

Umberto Eco: Apocaliptici si integrati. 09/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , ,
comments closed

193-0O carte veche-noua a lui Eco. Cartea apare la 44 de ani de la publicarea originalului la celebra editura milaneza Bompiani. Eco profetic, (confirmat dupa mai bine de patru decenii de la publicare), studiul lui Eco aduce o atitudine critica asupra reactiilor inadecvate fata de fenomenul masificarii culturale. Personal am citit cartea in versiune engleza, care a fost putin castrata si purta numele de “Apocalypse Postponed” si a fost tiparita in 1994. Pentru mine, cartea  tradusa din italiana in limba romana, pe numele ei original “Apocalittici e integrati “  este o revelatie de o importanta majora. Aceasta carte, scrisa asa cum am mentionat, imi rezolva cateva din intrebarile cardinale pe care le-am avut in legatura cu opera lui Eco.

Apocaliptici si integrati se prezinta ca o radiografie exacta a culturii ultimelor decenii ale secolului XX in Europa si inceputul secolului XXI in Romania. Intarziatii in cultura de masa Europeana vor putea “degusta” si intelege mai multe despre contemporaneitatea pe care o traim si despre produsele culturale din care ne hranim.  In Italia anilor ’60, o buna parte a criticii de intimpinare nu a sesizat tonul profetic al scrierilor lui Eco, atacind deseori virulent ideile cuprinse in volum. „Zarva polemica iscata dupa aparitia cartii n-a facut decit sa canonizeze o noua optica receptiva prin slabirea treptata a conceptelor tari”, aprecia criticul literar Marin Mincu.

193-1

Studiile reusesc sa explice tendintele dominante ale culturii de masa, care incepea sa devina preponderenta la nivelul mentalitatii colective. „Cu un fler profetic, semioticianul italian a aprofundat metamorfozele rapide ce s-au petrecut in a doua jumatate a secolului XX, reusind sa-i convinga de inevitabil pe moralistii «apocalipticului» si sa-i atentioneze pedagogic pe «integratii» prea «optimisti». In fond, aceste forme subculturale (benzile desenate, kitsch-ul, muzica usoara, romanul ilustrat etc.) sint doar niste paliative ale modului postmodern de manifestare a «creatiei» artistice”, subliniaza criticul amintit.

Carte este formata dintr-o colectie de eseuri: „Cultura de masa si «niveluri» de cultura”, „Structura prostului gust”, „Lectura din Steve Canyon”, „Mitul lui Superman”, „Cintecul de consum”, „Muzica si masina”, „Muzica, radioul si televiziunea” sint doar citeva dintre reperele de la care pleaca studiile lui Umberto Eco.  Primul dintre ele ofera o trecere in revista a pozitiilor critice fata de subiectul in discutie.

193-2

Cel de-al doilea („Structura prostului gust”) elaboreaza un instrument critic pentru a defini in termeni structurali valoarea estetica a mesajelor elaborate pentru un public mediu.

Al treilea („Lectura din Steve Canyon”) ofera un exemplu de recurgere la experienta directa: din lectura unei pagini de benzi desenate deriva o lista de probleme care implica tot domeniul mijloacelor de masa, ducand la o definire metodologica a diferitelor tipuri de cercetare posibile.

A doua sectiune a volumului se ocupa de „personaje” ca modele de comportament, de la miturile cu functie pur proiectiva, pina la constructiile unei arte mai constiente care, permitandu-ne un raport critic cu personajul, realizeaza unele conditii de tipicitate si ingaduie un beneficiu estetic propriu-zis.

A treia sectiune contine discutii despre probleme ce privesc elementele vizuale si sonore ale civilizatiei noastre, iar ultima sectiune aduna scrieri ocazionale, articole aparute in cotidiene si in reviste, in care opozitia dintre apocaliptici si integrati este repropusa la nivel intuitiv si polemic.

Cartea este greu de digerat si necesita cateodata cateva citiri succesive cu un creion in mana. Exact ca si “Memoria vegetala” o vom digera incet si o vom imparti in cateva postari. Deocamdata prima; ne vom reitoarce la Dostoievski dupa ce ne vom delecta cu Eco.

%d blogeri au apreciat asta: