jump to navigation

Amos Oz: Să cunoşti o femeie 29/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: ,
comments closed

206-1Amos Oz (născut Amos Klausner, 1939) este cel mai citit scriitor israelian contemporan. Oz este profesor la catedra de literatură de la Universitatea Ben Gurion din Beer Şeva. Amos Oz are o biografie tragica; mama sa, bolnavă de depresie, s-a sinucis, el insusi a trecut de doua ori pe langa moarte, care este de multe ori prezenta in lucrarile sale. In afara de premiul Nobel pentru literatura (a fost de 3 ori candidat, inclusiv in anul 2008) a luat cam tot ce se putea lua in acest domeniu. Cartea pe care eu o prezint astazi a fost premiata cu Premiul Ovidiu in 2004, cand a fost publicata si in limba romana. Au fost realizate trei ecranizări după romanele lui: Michael Sheli (după Soţul meu, Michael) în 1976, Kufsa Sh’hora (după Cutia Neagră) în 1994 şi The Little Traitor (după Pantera din subterane) în 2007. Personal am avut putine probleme in a alege cartea prezentata. Din punctul meu de vedere cea mai buna carte a lui Oz a fost “Cutia Neagră”, tradusa si ea in limba romana, din nefericire cartea este mai putin accesibila cititorului care nu cunoaste niste realitati locale. Amos Oz este un om al stangii liberale israeliene; parerile lui sociale si politice sunt total diferite de ale mele si totusi iubesc profund literatura lui, atat de personala.

Amos Oz este un om frumos la propriu si la figurat. Scrie puternic aproape de sufletul cititorului care-l intelege. Este si el,  ca si marii scriitori care i-am prezentat in ultimele doua postari, un scriitor al detaliilor, un cercetator atent al senzatiilor si un om care cu o singura propozitie iti poate da simtamantul ca de fapt el scrie pentru tine.

Să cunoşti o femeie” este o carte trista, in care cititorul este rugat,  neostentativ, sa “ia act” despre existenta unui mare adevar: învăţaţi să-i cunoaşteţi pe cei apropiaţi iubindu-i. Iar iubirea trăieşte şi atunci cînd dispare fiinţa iubită. Este sentimentul hărăzit fiecăruia dintre noi, care umple vidul universal şi salvează individul. Pentru personajul principal al romanului, Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, moartea misterioasă şi tragică a soţiei sale, Ivria, deschide durerosul drum al cunoaşterii, fie aceasta şi tardivă, a adevărurilor fundamentale care definesc raporturile între doi parteneri de viaţă. Rezultatul introspecţiei şi al rememorărilor sale pe care le parcurge cu sufletul la gură nu se lasă aşteptat:

Ştia bine că actele oamenilor, ale tuturor oamenilor şi toate actele lor, acte de pasiune, de ambiţie, acte de fraudă, de seducţie, de acumulare, de evaziune, acte de răutate şi de trădare, de competiţie, de flaterie şi de generozitate, acte menite să impresioneze, să atragă atenţia, să se întipărească în memoria familiei, a clanului, a ţării sau a rasei umane, acte meschine şi acte grandioase, acte calculate sau incontrolabile sau duşmănoase, toate soiurile de acte te împing, întotdeauna, undeva unde nu aveai nici cea mai mică intenţie să ajungi.”

Cartea este o capodopera literara dedicata tuturor despartirilor noastre si un memento pe care trebuie sa-l cunoastem cu totii “cunoste-ti cel pe care-l iubesti, acum, pentru ca maine ar putea fi prea tarziu”. O carte frumoasa, capodopera a unei literaturi minore, scrisa intr-o ciudata limba noua-veche, de un mare maestru al literelor. De citit.

James Joyce: Ulise 27/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , ,
comments closed

205-1James Joyce (1882 –  1941) a fost poet şi scriitor anglo-irlandez, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele : „Portretul artistului în tinereţe” (1916), „Ulise” (1922) si „Veghea lui Finnegan” (1939). James Augustine Aloysius Joyce a fost primul copil al lui John Stanislaus Joyce şi Mary Jane Murray. În conformitate cu dorinţa parintilor, Joyce ar trebui să fie preot, el a învăţat la mai multe şcoli iezuite şi a fost înscris la University College Dublin, unde a studiat filosofia şi limbile străine. Joyce nu s-a impacat niciodata  cu Biserica Catolică. Pleaca pentru a studia medicina la Paris. La Paris este profund influnţat de  simbolistica literara;  din motive economice revine  la Dublin. La întoarcerea sa, a lucrat ca profesor particular. In vara lui 1904 o intalneste pe Nora Barnacle, viitoarea soţie, iar după o scurta perioada de timp vor parasi  Irlanda pentru totdeauna. Familia pelegrineaza, traind in Trieste, Zurich, Paris şi Londra; Joyce îşi câştiga viaţa, schimbînd mai multe locuri de muncă, inclusiv în calitate de jurnalist şi profesor de limbi straine la şcoala Berlitz.

205-2

Dupa primul război mondial Joyce şi Nora s-au mutat la Zurich, unde a inceput sa lucreze la romanul „Portret al artistului în tinereţe” şi mai târziu la primele capitole din “Ulise”. Călătorind prin Europa, Joyce a scris poezii, unele dintre care au fost publicate în antologii imagiste. De asemenea, el a continuat să lucreze la “Ulise”, un roman, care a văzut lumina zilei nu în Irlanda (unde a fost publicat doar în 1933) ci în Franţa. Acesta este cel mai cunoscut roman al lui Joyce, scris pe 600 de pagini, relatînd o zi (16 iunie 1904) din viaţa unui evreu, Leopold Bloom, care locuia în Dublin. În ciuda faptului că “Ulise” a fost scris în străinatate, Dublin putea fi reconstruit după romanul său în cazul în care este distrus, după cum susţinea însuşi Joyce.

Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: „Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani”. A reusit dupa parerea mea.

Ulise se petrece intr-o singura zi, joi, 16 iunie 1904 şi descrie activitatile a trei personaje – Leopold Bloom, agent publicitar, Stephen Dedalus, tânăr profesor de şcoală din Dublin şi Marion (Molly) Bloom, soţia lui Leopold, cântăreaţă. Leopold Bloom domina naratiunea cartii. Acţiunea se petrece in orasul Dublin. Constructia lui Joyce a acestor trei caractere şi interactiunea intre ele este nemuritoare.  Dupa cum a declarat si Joyce, Ulise este o parodie a epopeei antice. Cartea este despre particularitatile personajelor, care sunt desenate pentru a conduce actiunea cartii trecand prin tunelul care ne ofera pete de lumina si intuneric. Acele pete care exista in fiecare dintre noi.  Cu alte cuvinte, nu ideile generale, ci stilul şi structura întâmplărilor  fac din această carte un fenomen literar, actorul principal ramane mintea noastră, exact ca la “Pendulul” lui Eco.

205-3

Fiecare capitol este scris de Joyce într-un stil diferit. Putem sa-i citim in aceste capitole pe Tostoi sau pe Flaubert, il avem acolo si pe interminabilul Balzac,  pe  toti din punctul de vedere a lui Joyce, asa cum i-a citit si i-a inteles el.  Actiunea cartii este grea de descris pentru ca trebuie descrise mai multe carti scrise de un sigur autor care-si construieste pesonajele de fiecare data diferit decat in capitolul anterior.

Ulise este o carte cu care cititorul se lupta, scrisa in felul cum sunt scrise majoritatea cartilor geniale. Joyce este un scriitor care-si selecteaza cititorii; fericitii care pot sa-l citeasca pe Joyce se pot considera impliniti din punct de vedere literar. Incercati.

Márquez: Un veac de singuratate 25/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , , ,
comments closed

Romanul „Un veac de singuratate” al scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez a fost considerat cel mai influent din ultimii 25 de ani, intr-un clasament realizat de revista literara internationala „Wasafiri”

204-1

204-0Gabriel García Márquez (1927) este  scriitorul columbian, care a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvele şi scurte istorii, unde fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită si cu bogată imaginaţie, reflectând viaţa şi conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: “Un veac de singurătate.” Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Romanul „Un veac de singurătate” a fost scris de Márquez în 18 luni (1965-1967) la Ciudad de Mexico, unde scriitorul locuia în acea perioadă împreună cu familia sa. Ideea originală ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). În povestea “O zi după sâmbătă”, publicată în 1954, autorul face pentru prima dată referire la Macondo, iar o serie de personaje din această istorie apar în anumite poveşti şi romane anterioare.

Cartea este compusă din 20 de capitole fără titlu, atât evenimentele satului şi ale familiei Buendia, cât şi numele personajelor se repetă mereu, făcând realitatea şi fantasticul să fuzioneze. În primele trei capitole, este povestit exodul unui grup de familii şi construirea satului Macondo. Începând cu capitolul 4 şi până la capitolul 16, este vorba despre dezvoltarea economică, politică şi socială a satului. Ultimele patru capitole relatează decăderea acestuia. Povestea cartii este o alegorie socială şi politică – uneori prea suprarealistă pentru a fi plauzibilă, alteori mai reală decât şi-ar putea permite orice lucrare realistă convenţională.

204-2

Acţiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintă ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia. La începutul romanului, satul Macondo cuprinde doar câteva case pentru ca în decursul mai multor ani să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinţei familiei Buendía. Membrii ei sunt primii locatari şi intemeietorii satului, nucleul tuturor evenimentelor. Relevante prin intermediul unor uimitoare falduri temporale, personajele moştenesc numele şi înclinaţiile familiei, dezvăluind stiluri de viaţă care se dedublează şi se repetă. Puternicul José Arcadio Buendía se transformă din întreprinzătorul şi carismaticul fondator al satului Macondo într-un om în pragul nebuniei. Macondo luptă împotriva unor calamităţi posibile naturale si create de oameni. Misterele  supranaturalului  apar aproape ca din senin si dispar in acelasi fel.

Cartea urmareste viata lui José Arcadio, întreprinderile sale îndraznete, temperate de prudenta Ursulei, viata fiilor  dintre care se remarca Aureliano, colonel si erou legendar al razboiului civil,  nepotilor si stranepotilor lor, pe parcursul a sase generatii. O data cu succesiunea generatiilor este prezentata si viata satului, în care civilizatia înlocuieste treptat simplitatea naturala, culminând cu înflorirea artificiala, adusa de instalarea companiei bananiere ce va fi urmata de declinul localitatii, recucerita de natura luxurianta. Titlul romanului semnifică sentimentul tragic al singurătăţii pe care îl trăiesc membrii familiei Buendía în toate aspectele vieţii lor fizic sau spiritual. Pana si  moartea este invocata, Melchiade se întorsese din lumea morţilor, deoarece nu putuse îndura singurătatea. Este o extraordinara carte a unei culturi indepartate, care de fapt  reprezinta dezradacinarea intr-o societate moderna care este nevoita sa se dezbrace de traditie si de relatiile umane ale unei familii extinse pentru a supravietui. De citit – o carte frumoasa.

Document: “Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniu” 23/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Document.
Tags: , ,
comments closed

[2.1.2.] Diagnostic

Patrimoniul construit şi natural al României se află într-o stare de permanentă agresiune distructivă.

Protejarea, conservarea şi punerea în valoare a acestuia riscă să devină noţiuni fără acoperire. Cu toate că există legi de protejare şi, chiar dacă există sancţiuni care să fie aplicate celor care distrug aceste valori ale moştenirii naţionale, chiar dacă există specialişti şi câteva iniţiative pozitive, constatăm că ritmul distrugerii este mai mare decat cel al protejării, salvării sau conservării. Cum se poate schimba această situaţie? Răspunsurile sunt: prin educaţie, prin comunicare, prin asumarea răspunderii. Acestea ar putea avea un efect în timp, iar timpul este în acest moment duşmanul cel mai de temut al patrimoniului naţional. Fără intervenţii rapide, radicale şi fără echivoc, riscăm să nu mai avem ce să protejăm.

În cadrul grupurilor de lucru, membrii Comisiei au analizat şi recomandat măsuri specifice, care vor fi prezentate la finalul acestui capitol al Raportului. Strategia se referă doar la acele elemente de diagnoză generală care transcend domeniile specifice. Precizăm că măsurile generale propuse la finalvor fi completate cu măsuri specifice, care recomandă intervenţii punctuale pe arii de specialitate din domeniul patrimoniului: peisaje culturale, poliţia de patrimoniu, schimbări climatice, componenteleartistice, patrimoniul arheologic, patrimoniul natural, educaţie şi formare.

Menţionăm mai jos câteva dintre cele mai relevante aspecte ale stării în care se află patrimoniul din punct de vedere instituţional, juridic şi al evidenţei conform legii:

  • Fenomenul de diminuare a patrimoniului naţional prin neglijenţă sau distrugere este în creştere şi reflectă un proces contrar dezvoltării durabile;
  • Zonele protejate şi centrele istorice ale oraşelor sunt atacate de speculaţii imobiliare şi de proiecte promovate în numele unei dezvoltări precare, pe termen scurt;
  • Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nu are capacitatea instituţională (resursele umane şi financiare, proceduri operaţionale de monitorizare şi control) pentru a asigura protejarea patrimoniului conform legii;
  • Descentralizarea responsabilităţii către autorităţile locale a fost făcută fără asigurarea unor măsuri şi instrumente adecvate protejării patrimoniului conform legii;
  • Existenţa unor carenţe legislative majore care permit numeroase cazuri de eludare a legii, interpretarea ei cu rea credinţă sau aplicarea ei în mod defectuos, abuziv ori incompetent, încurajând ilegalitatea şi abuzul.

1

Cauze care au dus la distrugerea patrimoniului, identificate de către Comisie:

  •  contradicţii între legislaţia în domeniu şi reglementări în domeniile de tangenţă;
  •  lipsa de precizie terminologică sau de unitate raportată la documente diferite, în ceea ce priveşte utilizarea şi definirea conceptelor de „monument istoric”, „zone de protecţie a monumentelor”, „zone de arhitectură protejată”, „zone construite protejate”, „peisaj cultural”, „arii naturale protejate” etc.;
  • calitatea slabă a instruirii la toate nivelele în domeniul conservării, protejării şi punerii în valoare apatrimoniului;
  • regimul de proprietate incomplet reglementat;
  • presiunile actorilor imobiliari;
  • diminuarea progresivă a rolului Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, care a avut drept consecinţă paralelisme în luarea deciziei şi, adeseori, eludarea legii;
  • lipsa mijloacelor financiare ale proprietarilor şi administratorilor de patrimoniu, persoane fizice şi juridice;
  • lipsa Cadastrului general al României.

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

Document: 3 Mineriade in Romania 22/09/2009

Posted by Theophyle in 1.
comments closed

Mineriada din 28 ianuarie 1990

În 28 ianuarie 1990, s-a organizat un marş la care au participat membrii partidelor nou-înfiinţate, dar şi mii de cetăţeni care erau îngrijoraţi de decizia de participare la alegeri a gruparii din jurul lui Ion Iliescu, preşedintele provizoriu al României, si transformarea FSN-ului in partid politic. În dimineata zilei de 29 ianuarie ’90, în urma apelurilor lansate de Ion Iliescu, 5.000 de mineri înarmaţi cu bâte au sosit din Valea Jiului în Bucuresti. Zeci de camioane şi autobuze cu muncitori au venit în Piata Victoriei şi s-au alătura minerilor. Un grup „operativ” format din mineri, reprezentanţi ai forţelor de ordine şi lideri ai Frontului Salvării Naţionale s-a deplasat la sediul PNŢ-CD, unde a sosit şi Petre Roman, care s-a justificat că, de fapt, dorea să îl ia de acolo, pentru a-l proteja, pe Corneliu Coposu, liderul ţărăniştilor. Petre Roman a făcut atunci afirmaţia: „S-au demascat! S-au demascat!” şi a ridicat râzând pumnul, într-un gest proletar. Pe strazi s-a strigatMoarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!”. În urma incidentelor cu forţele de ordine, dar şi cu muncitorii şi revoluţionarii aduşi la contramanifestaţie de liderii Frontului Salvării Naţionale, câţiva zeci de manifestanţi au fost răniţi.

202-2

Mineriada din februarie 1990

În 18 februarie 1990, în Piaţa Victoriei a avut loc o manifestaţie anticomunistă, urmată a doua zi, de o incursiune a minerilor la Bucureşti. Evenimentele din acele zile au rămas cunoscute ca Mineriada din februarie 1990. Acţiunea fusese anunţată în urmă cu câteva zile, prin numeroase manifeste lansate în Capitală. Piaţa din faţa sediului Guvernului Provizoriu (Palatul Victoria) s-a umplut curând cu câteva mii de manifestanţi care au început să scandeze lozinci împotriva Frontului Salvării Naţionale şi a preşedintelui din acea vreme, Ion Iliescu. Iniţial, manifestaţia era îndreptată împotriva Securităţii şi comunismului, ca apoi, în scurt timp, nemulţumirile să fie îndreptate împotriva celor care preluaseră puterea după căderea lui Nicolae Ceauşescu.Pe pancarte protestatarilor era scris: „Jos Securitatea, suntem cu armata!”, „Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti!”,Securiştii-n mină, să avem lumină!, „Securiştii pe tarla, să crească producţia!”, „Revoluţia a fost doar o rotaţie de cadre?”, „FSN=PCR”, „FSN, du-te în URSS!”, „Nu mai vrem comunişti, securişti, activişti!” etc. Reprezentanţii manifestanţilor au cerut să aibă un dialog cu cei din guvern. La un moment dat, şi-a făcut apariţia în zona pieţii, lângă intrarea în sediul Guvernului dinspre Bulevardul Iancu de Hunedoara, Gelu Voican Voiculescu, vice prim-ministru. Acesta s-a afişat ostentativ cu o armă automată. Gesturile şi atitudinea lui Gelu Voican Voiculescu aveau să declanşeze nemulţumiri în rândurile celor prezenţi. Au loc o serie de evenimente încă neelucidate pe deplin. În urma demersurilor reprezentanţilor unor sindicate şi a FSN-ului, în noaptea de 18-19 februarie 1990 au fost aduşi 4000 de mineri, din Valea Jiului. Reprezentanţii FSN-ului, dar şi ai Guvernului au solicitat minerilor să restabilească ordinea în Capitală. La sosirea lor, minerii au găsit în Piaţa Victoriei numeroşi soldaţi şi cadre de la Ministerul Apărării şi Ministerul de Interne, protestatarii fiind deja împrăştiaţi de forţele de ordine. În urma intervenţiilor forţelor de ordine, câteva zeci de persoane au fost rănite şi 105 reţinute.

202-1

Mineriada din iunie 1990

Sub numele de Mineriada din iunie 1990 sunt cunoscute evenimentele care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990 în Bucureşti, când forţele de ordine, susţinute de mineri, au intervenit în forţă împotriva protestatarilor din Piaţa Universităţii şi a populaţiei civile. A fost considerată cea mai sângeroasă, cea mai brutală ca stil şi anvergură dintre toate acţiunile minerilor

13 iunie – În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 am, forţele de ordine au distrus corturile celor aflaţi în Piaţă şi au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanţi. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piaţa Universităţii scandând lozincile: IMGB face ordine!” şi „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!. Cu toate astea s-au retras şi au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieţei cu autobuzele din dotarea Poliţiei. La îndemnul unor tineri fără ocupaţie atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au şarjat mulţimea. Aceasta a reacţionat răsturnând un TV de culoare albastră, din rezervorul maşinii a fost furată benzina, cu care s-au confecţionat cocteiluri Molotov.

14 iunie – Ajunşi în Gara de Nord la ora 4 dimineata, minerii conduşi de Miron Cozma au fost preluaţi de angajaţi ai SRI şi a altor servicii secrete şi au fost orientaţi spre punctele nevralgice ale Capitalei. Un grup foarte mare a ocupat Piaţa Universităţii, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanţilor, pe platoul din faţa Teatrului Naţional. Imediat au pătruns în incinta Facultăţii de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertăţii de opinie şi au devastat o colecţie unică în Europa de flori de mină şi zăcăminte geologice ca şi sediul Ligii Studenţilor. O soartă asemănătoare au avut şi Facultatea de Litere şi cea de Matematică, dar şi Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroşi profesori au fost bătuţi, între ei se numără şi profesorii de la Litere Gheorghe Brâncuş şi regretatul lingvist Petru Creţia, agresat de nişte indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă minerii au mai devastat sediile PNŢCD şi ale PNL unde au pretins că au descoperit valută falsă şi arme, şi de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o staţie radio şi aparate de birotică. Liderul studenţilor Marian Munteanu a fost bătut şi aruncat apoi în fântâna de la Universitate, dar a scăpat printr-un miracol. Alţi lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea română, autointitulată liberă. În câteva ore Bucureştiul era complet pacificat şi haosul a coborât pe străzile unde puterea era deţinută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliţia şi SRI. Toţi intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcaţi cu haine fistichii au fost bătuti, arestaţi, urcaţi în dubele Poliţiei şi interogaţi la o unitate militară din Măgurele

15 iunie – La orele prânzului minerii au fost urcaţi în autobuze şi transportaţi la complexul expoziţional Romexpo, unde şeful statutului, preşedintele ales recent Ion Iliescu le-a mulţumit pentru acţiunea lor vitejească prin care au salvat democraţia din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduşi la trenurile care îi aşteptau în Gara de Nord, şi transportaţi în Valea Jiului. Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenţei de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniţilor este de 746 iar numărul morţilor este de şase: patru morţi prin împuşcare, un decedat în urma unui infarct şi o persoană înjunghiată. Viorel Ene, preşedintele „Asociaţiei Victimelor Mineriadelor”, a declarat că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domneşti şi Străuleşti. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morţilor este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent şi nu a existat nici o poziţie oficială împotrivă.

Bibliografie:

Romulus Cristea, „Piaţa Universităţii 1990.”
Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1, Bucureşti 1990- Declaraţii ale învinuiţilor
Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1, Bucureşti 1990- Declaraţii ale învinuiţilor
Romulus Cristea – „Raidurile ortacilor”, articol apărut în ziarul „România liberă” din 4 mai 2006
Romulus Cristea, „Piaţa Universităţii 1990”, Editura Foc Filocalia & Karta Graphic, 2007
Romulus Cristea – «”Huligani şi anarhişti”, arestaţi la Palatul Victoria», articol apărut în ziarul „România liberă” din 5 mai 2006
Mihnea Berindei, Ariadna Combeş, Anne Planche, 13-15 iunie 1990: realitatea unei puteri neocomuniste, traducere din franceză, ed. Humanitas, 2006

%d blogeri au apreciat asta: