Viata in Pustiu – 2

Cateva lucruri intermediare. In primul rand nu toate manastirile sunt la fel din punctul de vedere al “regulamentelor de functionare.” In al doilea rand, viata in manastire este si dependenta de personalitatea parintelui  stareţ. Exista mari diferente intre manastirile Ortodoxe si cele Catolice, ambele sunt extrem de diferite de cele Copte.

“Cand te-ai spovedit ultima data ?”  a fost prima intrebare a parintelui staret Gregorius. “Nu m-am spovedit de mult parinte,” raspund eu cu glas maruntit de privirea lui cautatoare. Gregorius nu are varsta, poate fi de 60,70 sau 80 de ani. Toata fata lui sunt ochii. Patrunzatori, cautatori, in nici un caz blajini. “Te spovedesti poimaine, maine esti in post negru!”. Fratele Dimitrie ma conduce la chilia mea “nu-i plac strainii, in special cei care arata ca turisti, vede in ei un fel de amenintare pentru cei mai tineri.”

Viata unei manastiri ortodoxe se invarte imprejurul “ceasornicului” liturgic, adica ceea ce numim “Cele şapte laude”. Originea celor şapte laude vine de la psalmul 119 (118), versetul 164: “De şapte ori pe zi te laud, din pricina legilor tale celor drepte”. În general, numărul de şapte a fost menţinut, în schimb succesiunea acestor slujbe a variat de la o epocă la alta, de la un rit la altul. În ritul Catolic (latin), din ceasurile mici (III, VI şi IX), doar unul e suficient, care va purta atunci numele de ceasul mijlociu sau „ora mediană”. In ritul Bizantin, caruia apartinea aceasta manastire s-au pastrat intacte toate cele şapte laude, adica vecernia, pavecerniţa (dupăcinarul), miezonoptica , utrenia cu laudele la ceasul dintâi, ceasul al III-a, ceasul al VI-a, ceasul al IX-lea. Nu pot sa va impartasesc placerea rugaciunii intr-o manastire. Intr-un fel simti cat de singur esti in fata Creatorului tau, in acelasi timp te simti impreuna cu niste oameni care CRED, cred cu adevarat, nu se roaga cu frica, sau de nevoie, ei pur si simplu CRED.  

M-am dus la spovedanie, l-am rugat pe parintele staret Gregorius sa-mi dea voie sa m-a spovedesc in franceza, limba pe care el o cunostea. Nu prea intelegeam greaca lui (era macedonian  de origine). Nu mi-a permis. Am inteles repede ca pentru el eu eram deja blamabil si spovedania era un fel de proces de constiinta. Acolo eu si Gregorius ne-am despartit, el nu putea fi pentru mine nici parinte si nici frate. Credinta lui nu putea fi a mea, apele s-au despartit.

Dupa aproape un an, cand am stat la gura sobei cu un pahar de vin rosu bun de Latrun pe care l-am adus mentorului meu, am primit probabil explicatia la ceea ce eu nu am inteles la Mar Saba. “Vezi fiule, tu si Gregorius sunteti oameni diferiti. Tu ai venit sa cauti caldura sentimentului si dragostea in credinta. Gregorius a cautat penitenta, pe care el crede ca o datoreaza din cauza unor oameni ca tine. Tu cauti dragostea pe care el nu poate sa-ti o acorde.” Am tacut putin pentru a intelege exact la ce s-a referit Monseniorul, “ si unde este in el credinta si speranta si iertarea pe care o reprezinta Mantuitorul ?”. “Vezi tu fiule, intrebarile sunt multe si raspunsurile sunt putine, departarile si apropierile sunt ca la Sf. Augustin dar pot fi si ca la Sf. Toma din Aquino, poti sa-ti gasesti locul si cu Sf. Petru si cu Sf. Pavel, toti suntem oameni, si Mantuitorul a fost, nu-ti amintesti – avi, avi lama azavteni ? (versiunea ebraica a citatului lui Iisus pe cruce, cand si-a intrebat Tatal de ce l-a parasit.” Cred ca am inteles explicatia mentorului meu. “Vezi tu fiule, pana la urma ai gasit in alt loc ceea ce ai cautat, pe alt munte, cu alti oameni, la fel de credinciosi ca Gregorius. Ai inteles sper ca drumul este important la fel ca si tinta, drumul spre Damasc nu este numai o metafora, este si drumul nostru zilnic spre mai bine sau mai rau”