jump to navigation

Umberto Eco: Cum ne construim duşmanul 02/11/2011

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21), Texte.
Tags: ,
comments closed

Umbero Eco este preferatul meu beletristic ultimativ. Puteti citi pe acest blog  urmatoarele lui recenzii – “Pendulul lui Foucault”, “Memoria Vegetala”, “Apocaliptici si integrati”, “Stăpânul listelor,” “Hackeri răzbunători şi spioni în diligenţe”. Sunt absolut sigur ca veti gasi si la Tiberiu Orasanu multe placeri asemanatoare.

Astazi am sa discut despre un volum publicat in Romania la inceputul verii pe care am reusit sa-l termin (in sfarsit) zilele trecute. Volumul publicat sub titlul “Cum ne construim duşmanul“ a apărut în Italia  la inceputul acestui an, si reuneşte articole scrise si publicate de Eco în ultimii ani, pe diferite teme, actuale sau mai putin vizibil actuale. Versiunea romaneasca a aparut de curind, in traducerea Stefaniei Mincu, in cadrul colectiei „Plural” de la editura Polirom. (mai mult…)

Anunțuri

Eco: Hackeri răzbunători şi spioni în diligenţe 07/12/2010

Posted by Theophyle in 1, Jurnalism, Texte.
Tags: , ,
comments closed

Intr-un articol de zile mari (ca de obicei), publicat in cotidianul francez  “Libération” (2/12/2010), incearca Umberto Eco sa explice fenomenul WikiLeaks. Pentru Eco in primul rand aceasta afacere reprezinta ipocrizia care domină raportul dintre state, cetăţeni şi presă. Nu sunt de acord cu o parte din concluziile lui Eco, le gasesc insa reprezentative perioadei in care traim la inceputul  acestui nou ev.

Traducerea romaneasca a articolului publicat astazi pe Presseurop.eu:

Pentru celebrul romancier şi intelectual Umberto Eco, afacerea WikiLeaks subliniază ipocrizia care domină raportul dintre state, cetăţeni şi presă şi prefigurează o întoarcere spre metode arhaice de comunicare.
Umberto Eco

Afacerea WikiLeaks are o dublă valoare. Pe de o parte, se dovedeşte a fi un scandal aparent, un scandal care nu apare ca scandal decât în faţa ipocriziei care guvernează raporturile dintre state, cetăţeni şi presă. Pe de alta, ea anunţă schimbări profunde la nivel internaţional, şi prefigurează un viitor dominat de regresie.

Dar hai să o luăm în ordine. Primul aspect al WikiLeaks este confirmarea  faptului că fiecare dosar alcătuit de un serviciu secret (dinspre orice naţiune ar veni) este compus în exclusivitate din extrase de presă. „Extraordinarele” revelaţii americane asupra obiceiurilor sexuale ale lui Berlusconi nu fac decât să informeze asupra a ceea ce s-a putut citi în ultimele luni în orice ziar (mai puţin cele al căror proprietar este Berlusconi), iar profilul sinistru caricatural al lui Gaddafi era de mult timp materie primă penru glumele artiştilor de cabaret.

Regula potrivit căreia dosarele secrete nu trebuie alcătuite decât din ştiri deja cunoscute este esenţială pentru dinamica serviciilor secrete, şi nu doar în acest secol.  Dacă intraţi într-o librărie dedicată publicaţiilor ezoterice, veţi vedea că fiecare lucrare repetă (asupra Graal-ului, a misterului de la Rennes-le-Château, templieri sau rozicrucieni) exact ceea ce fusese deja scris în lucrările anterioare. Şi aceasta nu doar deoarece autorul de texte oculte nu are nici o plăcere în a face cercetări inedite (şi nici nu ştie unde să caute noutăţi despre ceea ce nu există), ci şi pentru că cei care se dedică ocultismului nu cred decât ceea ce ştiu deja, şi ceea ce reconfirmă ceea ce au învăţat anterior. Acesta este mecanismul succesului lui Dan Brown.

Este idem pentru dosarele secrete. Informatorul este leneş, şi leneş este (sau cu mintea redusă) şi şeful serviciilor secrete (căci altfel ar putea fi, ce ştiu eu, redactor la Libération), care nu reţine ca adevărat decât ceea ce recunoaşte. Informaţiile top-secret asupra lui Berlusconi pe care ambasada americană din Roma le trimitea Departamentului de stat erau aceleaşi pe care Newsweek le publicase cu o săptămână în urmă.

Atunci de ce fac oare atâta zgomot dezvăluirile asupra acestor dosare? Pe de o parte, ele spun ceea ce orice persoană cultivată ştie deja, şi anume că ambasadele, cel puţin de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, şi mai ales decând şefii de stat pot să-şi telefoneze sau să ia avionul pentru a se întâlni la cină, şi-au pierdut funcţia lor diplomatică şi, excepţie făcând cele câteva exerciţii de reprezentare, s-au transformat în centre de spionaj.

Orice spectator de filme de acţiune ştie bine asta, şi ne facem că ignorăm acest lucru doar din ipocrizie. Totuşi, faptul de a-l repeta public violează această datorie de ipocrizie, şi serveşte la punerea diplomaţiei americane într-o lumină proastă. În al doilea rând, ideea că un hacker oarecare poate fi capabil să capteze secretele celei mai puternice ţări din lume aduce o lovitură deloc neglijabilă prestigiului Departamentului de stat. Căci astfel scandalul nu crează o criză printre victime, cât mai ales printre „călăi”. Mai multe puti citi pe situl Presseurop.eu.

Originalul articolului in ziarul Libération:

L’affaire WikiLeaks a une double valeur. D’un côté, elle se révèle un scandale apparent, un scandale qui n’apparaît comme scandale que devant l’hypocrisie qui régit les rapports entre les Etats, les citoyens et la presse. De l’autre, elle annonce de profonds changements au niveau international, et préfigure un futur dominé par la régression.

Mais procédons par ordre. Le premier aspect de WikiLeaks, c’est la confirmation du fait que chaque dossier constitué par un service secret (de quelque nation que ce soit) est composé exclusivement de coupures de presse. Les «extraordinaires» révélations américaines sur les habitudes sexuelles de Berlusconi ne font que rapporter ce qui depuis des mois pouvait se lire dans n’importe quel journal (sauf ceux dont Berlusconi est propriétaire), et le profil sinistrement caricatural de Khadafi était depuis longtemps pour les artistes de cabaret matière à sketch.

La règle selon laquelle les dossiers secrets ne doivent être composés que de nouvelles déjà connues est essentielle à la dynamique des services secrets, et pas seulement en ce siècle. Si vous allez dans une librairie consacrée à des publications ésotériques, vous verrez que chaque ouvrage répète (sur le Graal, le mystère de Rennes-le-Château, les Templiers ou les Rose-Croix) exactement ce qui était déjà écrit dans les ouvrages antérieurs. Et ce non seulement parce que l’auteur de textes occultes n’aime pas faire des recherches inédites (ni ne sait où chercher des nouvelles sur l’inexistant), mais parce que ceux qui se vouent à l’occultisme ne croient qu’à ce qu’ils savent déjà, et qui reconfirme ce qu’ils avaient déjà appris. C’est le mécanisme du succès de Dan Brown. Idem pour les dossiers secrets. L’informateur est paresseux, et paresseux (ou d’esprit limité) le chef des services secrets (sinon il pourrait être, que sais-je, rédacteur à Libération), qui ne retient comme vrai que ce qu’il reconnaît. Les informations top secret sur Berlusconi que l’ambassade américaine de Rome envoyait au Département d’Etat étaient les mêmes que celles que Newsweek publiait la semaine d’avant.

Alors pourquoi les révélations sur ces dossiers ont-elles fait tant de bruit ? D’un côté, elles disent ce que toute personne cultivée sait déjà, à savoir que les ambassades, au moins depuis la fin de la Seconde Guerre mondiale, et depuis que les chefs d’Etats peuvent se téléphoner ou prendre un avion pour se rencontrer à dîner, ont perdu leur fonction diplomatique et, exception faite de quelques petits exercices de représentation, se sont transformées en centres d’espionnage. N’importe quel spectateur de films d’enquête sait très bien cela, et ce n’est que par hypocrisie que l’on fait semblant de l’ignorer. Toutefois, le fait de le répéter publiquement viole le devoir d’hypocrisie, et sert à placer sous une mauvaise lumière la diplomatie américaine. En second lieu, l’idée qu’un hacker quelconque puisse capter les secrets les plus secrets du pays le plus puissant du monde porte un coup non négligeable au prestige du département d’Etat. Aussi le scandale ne met-il pas tant en crise les victimes que les «bourreaux».

Mais venons-en à la nature profonde de ce qui est arrivé. Jadis, au temps d’Orwell, on pouvait concevoir tout pouvoir comme un Big Brother qui contrôlait chaque geste de ses sujets. La prophétie orwellienne s’était complètement avérée depuis que, pouvant contrôler chaque mouvement grâce au téléphone, chaque transaction effectuée, l’hôtel visité, l’autoroute empruntée et ainsi de suite, le citoyen devenait la victime totale de l’œil du pouvoir. Mais lorsque l’on démontre, comme ça arrive maintenant, que même les cryptes des secrets du pouvoir ne peuvent échapper au contrôle d’un hacker, le rapport de contrôle cesse d’être unidirectionnel et devient circulaire. Le pouvoir contrôle chaque citoyen, mais chaque citoyen, ou du moins le hacker – élu comme vengeur du citoyen -, peut connaître tous les secrets du pouvoir.

Comment un pouvoir qui n’a plus la possibilité de conserver ses propres secrets peut-il tenir ? Il est vrai, Georg Simmel le disait déjà, qu’un vrai secret est un secret vide (et secret vide ne pourra jamais être dévoilé) ; il est vrai, aussi, que tout savoir sur le caractère de Berlusconi ou de Merkel est effectivement un secret vide de secret, parce que relevant du domaine public ; mais révéler, comme l’a fait WikiLeaks, que les secrets de Hillary Clinton étaient des secrets vides signifie lui enlever tout pouvoir. WikiLeaks n’a fait aucun tort à Sarkozy ou à Merkel, mais en a fait un trop grand à Clinton et à Obama. Quelles seront les conséquences de cette blessure infligée à un pouvoir très puissant ? Il est évident que dans le futur, les Etats ne pourront plus mettre en ligne aucune information réservée – cela reviendrait à la publier sur une affiche collée au coin de la rue. Mais il est tout aussi évident qu’avec les technologies actuelles, il est vain d’espérer pouvoir entretenir des rapports confidentiels par téléphone. Rien de plus facile que de découvrir si et quand un chef d’Etat s’est déplacé en avion et a contacté l’un de ses collègues. Comment pourront être entretenus dans le futur les rapports privés et réservés ? Je sais bien que, pour l’instant, ma prévision relève de la science-fiction et est donc romanesque, mais je suis obligé d’imaginer des agents du gouvernement qui se déplacent de façon discrète dans des diligences aux itinéraires incontrôlables, en n’étant porteurs que de messages appris par cœur ou, tout au plus, en cachant les rares informations écrites dans le talon d’une chaussure. Les informations seront conservées en copie unique dans des tiroirs fermés à clef : au fond, la tentative d’espionnage du Watergate a eu moins de succès que WikiLeaks. Mai multe puti citi pe situl ziarul Libération.

Opiniile mele si analiza articolului le puteti citi pe Politeia.

Umberto Eco: Stăpânul listelor 04/10/2010

Posted by Theophyle in 1, Antologii, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , , ,
comments closed

Dupa Robert Badinter (avocat, profesor si politician), Toni Morrison (nuvelista si jurnalista), Anselm Kiefer (pictor si sculptor) si Pierre Boulez (muzician, compozitor si dirijor), Umberto Eco a fost invitat de  curatorul Luvrului, unde a petrecut ultimii doi ani in prepararea acestui eseu-ilustrat. Eseul se ocupa probabil cu unul din cele mai triviale subiecte posibile: “listele” in literatura, artele plastice si muzica. Conclude Eco acest eseu – “behind each list is the sense of ineffability”, adica “in spatele fiecarei liste exista un sens inefabil.”

Articolul integral pe PoliteiaWorld

Despre Kitsch 13/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: ,
comments closed

196-2Maine vreau sa postez o analiza a unuia din eseurile principale ale lui Eco in interesanta lui lucrare “Apocaliptici si integrati” – “Structura prostului gust”. De obicei, cuvantul  kitsch  caracterizeaza  obiecte pseudo-artistice de prost gust, faţă de stiluri cu adevarată valoare artistică şi estetica sofisticată. Etimologia termenului kitsch nu este clară, dar se ştie că termenul a fost prima dată folosit pe piaţa de artă din München în jurul anilor 1860-1870 ca termen descriptiv pentru artă de calitate minoră, ieftină, populară. Termenul a fost folosit ca termen derogatoriu, care caracterizeaza obiecte care nu reflecta o opera artistica, ci o preocupare pur comerciala. Definirea termenului kitsch este foarte dificilă şi nu există o definiţie simplă acceptată. De asemenea, termenul este considerat intraductibil în cele mai multe limbi şi de aceea se foloseşte termenul original. Parerea mea personala este ca termenul este clar de origine germana si provine de la “kitschen”, care inseamna in dialect bavarez “de mantuiala”.

196-1

Deoarece majoritatea negustorilor in aceste piete erau evreii, cuvantul a intrat in dialectul german-evreiesc idiş,  a trecut oceanul in America si a fost consacrat universal. In zilele noastre, adica in cultura postmodernista, Kitschul s-a transformat in trash. Kitschul este deseori reprodus ca articole de masă. Kitschul propagă şi repetă stereotipuri şi clişee, avand la baza de obicei o interpretare a unui original cultural autentic. O productie Kitsch apelează la stridenţă si la pompă pentru a reţine atenţia si a epata. In fostele tari comuniste, cu marile miscari de mase de la sat la oras s-au produs tone de Kitsch, care au umplut sufrageriile noilor oraseni care nu au inteles  necesitatea obiectelor culturale valoroase si fiind dezradacinati de arta populara in care au crescut au hotarat ca asa trebuie sa se comporte un orasean.

Eco: Cine sunt apocalipticii si cine integratii ? 11/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , ,
comments closed

In prima parte a cartii eseistice a lui Eco, tanarul autor  (atunci in varsta de 32 de ani, vorbim de 1964) incearca sa analizeze cele doua feluri de a privi fenomenul social pe care noi il numim cultura, din doua unghiuri diferite. Primul, apartinand acelora care vad in cultura unfapt aristocratic, acea cultivarea geloasa, asidua. Si solitara ce se subtiaza si se opune vulgaritatii multimiiel il citeaza pe Heraclit care spunea:De ce voiti sa ma trageti in toate partile, voi, neliteratii? Nu pentru voi am scris, ci pentru cei care pot sa ma-nteleaga. Unul   face pentru mine cat o suta de mii, iar multimea nimic.” Acesti oameni, care vad vulgarizarea culturii prin popularizarea ei si transformarea ei intr-un fenomen de masa sunt numiti de Eco, Apocalipticii, pentru ca ei prevad o apocalipsa culturala, prin diluarea pana la disipare a culturii adevarate. Pentru ei, cultura de masa este o anticultura. Aceasta cadere este vazuta de “apocaliptici” drept  o cadere irecuperabila, cu care pana la urma un ultimsupravietuitor al preistoriei urmeaza sa se stinga”.

194-1

Din cealalta parte a contrariului “apocalipticului” se pozitioneaza “integratul.” Integratul este un optimist, el vede prin radio, televizor, cinematograf, banda desenata, romanul popular sau…Reader Digest (in 1964 nu exista internet 🙂 ) lucruri distribuitive, care pun la dispozitia maselor bunuri culturale inaccesibile pana in timpul nostru. Este acest fenomen unul pozitiv sau negativ, este acest fenomen unul care  dilueaza calitatea sau produce doua “linii de productie” ?

194-2

Aici Eco incepe sa-si construiasca teza si antiteza fiecarei opinii. El ajunge la concluzii extrem de interesante cand combina textele  unor autori diferiti (care pot fi clasificati fiecare intr-un fel sau altul) si creaza un  singur text,  care il pune la dispozitia cititorului pentru a hotari ce fel de text este acesta: “apocalipsa” sau “integrare”.

194-3

Tot in aceasta parte, Eco analizeaza scriitori consacrati ca Alexander Dumas (Cei 3 Muschetari)  si Eugen Sue (Misterele Parisului) si incearca sa-si intrebe cititorul cam ce fel de scriitura au avut acestia. De aici trece  Eco la o analiza a structurii culturale, superioara, medie si inferioara. O delectare adevarata, despre care vom vorbi si maine sau poate totusi va veti duce la biblioteca sau veti cumpara cartea ca sa o cititi singuri 🙂

%d blogeri au apreciat asta: