Byron: Pentru Suflet 13/08/2009
Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20), Poezie.Tags: Byron, Canonul Occidental, Poezie, Romantism, Spiritualitate, Suflet
comments closed
George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron, s-a născut în 1788 la Londra şi a decedat în 19 aprilie 1824 la Mesolongion, Grecia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Shelley şi John Keats, contemporani ai săi.Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morţii poetului. Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci şi vieţii sale, trăită în extravaganţă, cu numeroase poveşti de dragoste, datorii, despărţiri, acuzaţii de incest şi sodomie. Byron a fost un lider regional al organizaţiei revoluţionare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei şi mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independenţă grecesc, fapt pentru care grecii îl consideră un erou naţional. El a murit din cauza unei febre tifoide (sau malaria) în Mesolongion.
Un poet desavarsit, romantic adevarat si un luptator pentru libertate, Byron va ramane in istorie la fel de mare ca si in literatura universala.
Romanţă
Traducere de Ion Heliade Rădulescu
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.
Frumos! Francesco Petrarca 04/05/2009
Posted by Theophyle in Carte Medievala, Pauza, Renastere.Tags: Canonul Occidental, Critica Literara, Poezie
comments closed
Francesco Petrarca (1304 – 1374) unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii italiene. Forma perfectă a sonetelor sale s-a impus şi în afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană („Il Petrarchismo„). Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în Latina populara “vulgate” care devenea Italiana lierara „volgare” au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două ideale. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii.
Intr-o zi de aprilie 1327, o întâlneşte, în biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia şi puritatea ei. În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparţinea unei ilustre şi influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franţa, Olanda şi Germania. La Liège descoperă două Oraţii ale lui Cicero.
Paralel cu formaţia sa culturală, se angajează şi în activitatea politică, iniţiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citeşte din poema eroică „Africa” abia terminată (1340), susţine discuţii asupra poeziei, artelor şi autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara îl încoronează ca „Magnus poeta et historicus„. În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărţi ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus şi Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morţii Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florenţa, se întâlneşte în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondenţă. Ambii poeţi au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichităţii clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.
Între 1353 şi 1356 Petrarca trăieşte în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop şi conducător al oraşului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneţia şi Arquà. Aici îşi sfârşeşte zilele pe 18 iulie 1374.
In Vis Mi-e Fericirea Si Lenevesc Usor
În vis mi-e fericirea si lenevesc usor;
Pe-aripi de vânt, o lume de umbre eu cutreier;
Pe-o mare fara tarmuri si fund încerc sa treier;
Fac din nisip palate si scriu în vânt de zor.
Cum mi-atintesc privirea la soare iar si iar,
Lumina lui cea vie îmi ia vederea toata;
Iar pe-o mârtoaga schioapa, beteaga si înceata
Pornesc la vânatoare sa prind un cerb sprintar.
Si orb cum sunt, de goana cea vana ostenit,
Pierzania m-ajunge, caci o dorii mereu.
Scaparea mi-e-n iubire, la Ea sau poate-n moarte.
Ani douazeci de-a rândul (ce chin far’ de sfârsit!)
Doar de dureri si lacrimi si-oftaturi avui parte:
Sub stea nefericita crescu amorul meu!
Amor M-a Pus Ca Tinta Demult Sagetii Sale
Amor m-a pus ca tinta de mult sagetii sale;
Si-s ca zapada-n soare; ca ceara-n foc; si sunt
Ca norul care fuge pe cer batut de vânt…
Si în zadar, Madona, cer sprijin milei tale.
Din ochii-ti lovitura porni ucigatoare,
Ca nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Si numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în asta nefericita stare.
Obrazul tau mi-i soare; gândirile-s sageata;
Dorinta – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Sa-mi ia vederea, sa ma aprinda si strapunga.
Iar îngerescul cântec si dulcile-ti cuvinte
Cu gingasul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fara mila ce viata mi-o alunga.
Romanul Fantastic sau Fantasticul Literar (2) 07/04/2009
Posted by Theophyle in 1.Tags: Critica Literara, Femei, Horror, Istorie, Poezie, Renastere, Romanul Fantastic
comments closed
Inceputul Renasteri este marcat de un fel de “descatusare” din obscurantismul Evului Mediu. Traditionalul fantastic bazat pe pe mituri si legende semi-pagane adaptate la societatea Crestina si la “Crestinismul Popular” se ramifica intr-o continuare traditional poetica al Evului Mediu dar si in doua noi sub-stiluri. Apar primele lucrari literare cu continut “Horror” care introduceau magia neagra, vrajitoriile malefice si cultul diavolului. Acest sub-stil popular pana in zilele noastre denumit in general “literatura de groaza” (Horror literature) isi are sursele in mitologia nordica, germanica si in surse Mauro-Islamice. Primele lucrarii literare in acest sub-stil al fantasticuului sunt bazate “Volsunga saga” o povestire de origina Islandica care apare in secolul al 13-lea si ajunge in Europa Centrala si de Vest printr-o metamorfoza Vikinga (Ragnars saga loðbrókar) si se stabilizeaza in formatul consacrat la inceputul secolului al 15-lea in vestitul epic al poemului Nibelung (Nibelungenlied). Doresc aici sa fac o paranteza mica si anecdotica legata de mitologia groazei de sorginte germanica. Acum cativa ani am avut prilejul sa “citesc” niste fragmente din Wulfila Bible (Biblia Gotica-Codex Argenteus si Fragmenta Pannonica). Crestinatorul “Germanilor” (Gotii de Est, fiind primi) a fost un episcop de origine latino-gotica pe numele lui Wulfila (Ulfilas), acesta pentru al convinge pe capetenia triburilor Gotice, Atanaric (Athanareiks) a facut “schimbari minore” in Biblie pentru a o acomoda cu mentalitatea germanica (aveau probleme cu cele 10 porunci). Apropo triburile germanice, Gotii de est (Ostrogotii) au fost crestinati (probabil si pe teritoriul Romaniei) Moesia cuprinzand teritoriul Bulgariei pana la Buzau. In secolele 4-5 apropape tot teritoriul Munteniei si al Moldovei pana in sudul Ucrainei a fost ocupat de acesti domni germanici, in atentia sustinatorilor etnogenezei Daco-Romane. Intorcandu-ne la sursele sub-stilului “literatura de groaza” (Horror literature) trebuie sa amintim vestitele povesti arabe (de fapt Mauro-Islamice) “O mie şi una de nopţi” (kitāb ‘alf layla wa-layla) care din nucleul persan scris (probabil) de Hazār Afsān ajunge in Europa modificat in Andaluzia Maura prin negutatorii Evrei care-l introduc in Franta. Prima copie amintita in Europa dateaza din 1300 si este pastrata si astazi in Biblioteca Naţională din Paris (conţanând în jur de 300 de povestiri). Francezi sunt pana astazi siguri ca aceasta copie a lor este de origine Siriana, ea find de fapt Andaluza. Povestile din “O mie şi una de nopţi” contin primele elemente de “spirite, stafii si spiridusi” (djinn). O a doua ramificare principala a fantasticului medieval este fara indoiala aparitia “povestilor cu zane” (Faerie-Faery Tales). In timpul Regelui Francisc I-ul in Franta apar primele povesti cu varjitoare si zane, Merveilleux – Contes de Fées. Poetul Pierre de Ronsard (1524-1585) scrie “Pleadele” (La Pleïade), ode bazate pe povestile care probabil la auzise in copilaria lui in regiunea Vendômois. In 1552 Pierre de Ronsard publica faimoasele lui Imnuri (Hymnes) dedicate nu mai putin faimosei Margaret de Valois, si de aici incolo numai Astrologie si demoni, zane si ingeri. Nu-l putem uita pe marele dramaturg Pierre Corneille care in piesele Medea (Médée – 1635) si Circé (1675) introduce in teatru elementul folosit pana astazi “deus ex machina” (in sensul evenimentului surprinzator de multe ori supranatural care rezolva intriga unei piesea sau lucrari literare in mod surprinaztor sau o lasa deschisa la interpretatrea scpectatorului / cititorului).
Fantasticul renasterei Italiane (parerea mea) incepe cu Giovanni Francesco Straparola (1480 – 1557) si cu “Povestile nopti ale lui Straparola”, o preluare a personajelor lui Boccacio din Decameron actiune petrecandu-se tot in insula Murano de langa Venetia. Aceste superbe povesti cu zane si spiridusi sunt de o frumusete rara, si personal sunt aingulare in istoria literaturi mondiale. Straparola este si autorul probabil al nemuritorei povesti cuoscute de noi pe numele i “Frumoasa si Bestia” (Beauty and the Beast – La Bella e la Bestia). Tot in Italia il intalnim pe Ludovico Ariosto cu capodopera lui Orlando Furioso.
Postarea viitoare o vom dedica exclusiv celor trei giganti ai stilului, Dante Alighieri (1265 – 1321), William Shakespeare (1564 – 1616) si Miguel de Cervantes (1547 –1616), si dupa caea vom intra in sumbrul dar interesantul “Malleus Maleficarum”, La Démonomanie des Sorciers, Demonii si Vrajitorii.
P.S. Poate interpretarile mele nu sunt ortodoxe din punctul de vedere a unor critici literari, I couldn’t care less, sunt interpretarile mele si nu ale lor. Credeti-ma am citit mai multe “paduri” decat marea lor majoritate. Am primit un mail de la un critic literar dambovitean – fratelo, ai raspunsul meu aici: Aceasta este fantasticul meu, nu al tau. Take-it or leave-it.
P.P.S. “Controlorii limbistici” un singur cuvant, Fk-U. Sunt adeptul Fondului cu o forma problematica, decat al formelor fara nici un fond. Pentru a posta in limba Romana, la o postare de genul acestei lucrez 3 ore, aceeasi postare in Engleza, pentru mine dureaza intre 10 si 15 minute. Asa ca stimate limbist, Fk-U si inca odata “Eppur si muove” si daca vrei sa intzelegi mai bine, limbistule “E pur si move”, asa cum o cunosti din maidanele literaturii Romanesti.
Omagial: Poezie Feminina – Emily Dickinson 07/03/2009
Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20).Tags: Emily Dickinson, Femei, Poezie
comments closed
Emily Dickinson s-a născut la Amherst, Massachusetts, în anul 1830. A trăit o viaţă retrasă, din pricina unei mari iubiri la care a trebuit să renunţe. A murit în anul 1886 chiar în casa în care s-a născut. În privinţa operei sale, a păstrat aceeaşi direcţie ca şi în viaţa sa; cât a trăit n-a publicat decât patru poezii. Abia în 1890 i-au editat prietenii, pentru întâia oară, un volum de versuri. În 1924 au apărut, aproape simultan, trei cărţi cu privire la ciudata poetă: The Life and Letters of Emily Dickinson, (Viaţa şi scrisorile Emiliei Dickinson), de Marthe Dickinson Bianchi, o rudă a poetei, “Opere complete” si “Poeme alese” ale Emilei Dickinson Entuziasmul suscitat de publicarea acestor poeme a fost fără precedent în epoca aceea. Criticii au salutat ivirea unui Walt Whitman feminin, spiritual şi concis, au văzut în poetă întruchiparea spiritului şi misticei Noi Anglii. Târziu venita popularitate a „călugăriţei de la Amherst” a fost dintre cele mai meriate; vederi înalte îi însufletesc poemele, cele mai simple fraze ale sale au accentul finalităţii.
Emily Dickinson a scris toata viata poezii, fara sa doreasca sa le si publice. Cea ce aramas de de pe urma ei au fost caietele de notite si un ierbar de 66 de pagini cu peste 400 de plante. Emily Dickinson se imbraca in albm poeziile ei nu au avut initial titluri, desi profund sentimentala, a scris despre spirit si nu despre fizic versurile ei nu sunt doar lirice sunt si ironice, pline de blandetea dura a resemnari. Emily Dickinson a fost semnul singuratati, refuzul ei vehement de a fi persoana publica, extragandu-se intodeuna din panoplia principala a produs legenda dragostei neimplinite, adevarata sau nu o va insoti spre eternitate. Emily Dickinson este aproape imposibila de tradus, nuantele sunt atat de fine incat si vorbitorii de Engleza perfecta pot pierde intelesul alambicat al cuvintelor ei.
Milton–Paradisul Pierdut (2) 24/02/2009
Posted by Theophyle in 1, Renastere.Tags: Esoterica, Magnus Opus, Milton, Paradisul Pierdut, Poezie, Religie, Renastere, Spiritualitate
comments closed
In 1667 Paradisul Pierdut a fost publicat intr-o structura de 10 carti. A doua editie publicata in 1674 continea deja 12 carti, la fel ca Eneida lui Virgil aspiratie pe care Milton si-a asumat-o posterior scrieri poemului. Desi cartea se ocupa de teme Crestine, Milton se foloseste si de motive pagane din mitologia Greaca intr-o naratiune total Crestina. Milton a simtit un conflict intre providenta divina si liberul arbitru pe care la considera nereconciliabil. Paradisul Pierdut nu accepta dogmele timpului legate de Trinitatea Crestina (Sfanta Treime) nici raspunsurile pe care le da Crestinismul in materie de destin si predestinare. Milton se considera parte in conflictul de neconceput (lui) intre cea ce biserica in contemporaneitatea poetului reprezenta si cea ce de fapt a fost.
Poemul “Paradisul Pierdut” se desfasoara intre doi vectori literari, primul este poveste lui Adam si Eva, al doilea este povestea Satanei (Lucifer), personaj cu state vechi in poezia Renasteri, in special a lui Dante Alighieri. Povestea lui Lucifer incepe dupa infrangerea suferita si surghiunirea colectiva cu toti ingeri decazuti, in iadul denumit Tartarus (ro. Tartaria). Lucifer aduna toti draci in capitala Tartariei, un loc denumit Pandemonium (ro. Pandemona), o interesanta etimologie are Pandemona, cuvantul a migrat de la sensul “micul inger “ din Greaca lui Euripide, la Παν-δαιμον-ειον, adica „asezamantul-cu-draci” (toti draci?!), in apocrifa Noului Testament. Infine, Lucifer i-si aduna capeteniile, pe Mamon (personificarea Crestina a lacomiei) Belzebut (Beelzebub, Ba’al-zebuv, zeul semit al razbunari) Belial (eb. neleguitul) si Moloh ( zeul Fenician caruia Cartaginezi jertfeau prunci). Aceasta adunare hotaraste sa otraveasca noul taram constituit de Dumnezeu, gradina Edenului (paradisul). In paralel Milton povesteste povestea lui Adam si Eva, complet diferita de povestea biblica. Adam si Eva sunt o pereche obisnuita, sunt tineri si frumosi au pasiuni, dorinte, ei au caractere diferite, fac sex. Lucifer reuseste sa o corupa pe Eva “gadiland” vanitatea si dorinta ei de independenta (discursul lui Lucifer este aproape feminist, sa ma scuze doamnele). Adam este prezentat ca un adevarat pacatos, care dupa ce a aflat de nenorocirea cu marul din pomul intelepciuni, trage o partida de sex cu doamna Eva, pentru prima data incercand sntimente cunoscute noua muritorilor: rusine, invidie, pasiune. Dumnezeu se arata razbunator, un inger il ia pe Adam la un “tur in viitor”, viziunea potopului si a necazurilor omenesti este sumbra, singura speranta este redata la sfarsitul acestei macabre viziuni cu episodul iertari prin jerfa lui Iisus. Adam si Eva sunt codusi de Arhanghelul Mihael la iesirea din paradis. Dumnezeu se transforma din tatal iubitor si intodeauna fizic prezent in Eden, intr-o divinitate omniprezenta, dar departata si critica si capricioasa.
Despr continultul celor 12 carti, limbajul si metaforele folosite, si o mica prezentare teologica ne vom ocupa in a treia postare (si ultima) pe acest subiect.
Theophyle Books Blog 