jump to navigation

Eco: Hackeri răzbunători şi spioni în diligenţe 07/12/2010

Posted by Theophyle in 1, Jurnalism, Texte.
Tags: , ,
comments closed

Intr-un articol de zile mari (ca de obicei), publicat in cotidianul francez  “Libération” (2/12/2010), incearca Umberto Eco sa explice fenomenul WikiLeaks. Pentru Eco in primul rand aceasta afacere reprezinta ipocrizia care domină raportul dintre state, cetăţeni şi presă. Nu sunt de acord cu o parte din concluziile lui Eco, le gasesc insa reprezentative perioadei in care traim la inceputul  acestui nou ev.

Traducerea romaneasca a articolului publicat astazi pe Presseurop.eu:

Pentru celebrul romancier şi intelectual Umberto Eco, afacerea WikiLeaks subliniază ipocrizia care domină raportul dintre state, cetăţeni şi presă şi prefigurează o întoarcere spre metode arhaice de comunicare.
Umberto Eco

Afacerea WikiLeaks are o dublă valoare. Pe de o parte, se dovedeşte a fi un scandal aparent, un scandal care nu apare ca scandal decât în faţa ipocriziei care guvernează raporturile dintre state, cetăţeni şi presă. Pe de alta, ea anunţă schimbări profunde la nivel internaţional, şi prefigurează un viitor dominat de regresie.

Dar hai să o luăm în ordine. Primul aspect al WikiLeaks este confirmarea  faptului că fiecare dosar alcătuit de un serviciu secret (dinspre orice naţiune ar veni) este compus în exclusivitate din extrase de presă. „Extraordinarele” revelaţii americane asupra obiceiurilor sexuale ale lui Berlusconi nu fac decât să informeze asupra a ceea ce s-a putut citi în ultimele luni în orice ziar (mai puţin cele al căror proprietar este Berlusconi), iar profilul sinistru caricatural al lui Gaddafi era de mult timp materie primă penru glumele artiştilor de cabaret.

Regula potrivit căreia dosarele secrete nu trebuie alcătuite decât din ştiri deja cunoscute este esenţială pentru dinamica serviciilor secrete, şi nu doar în acest secol.  Dacă intraţi într-o librărie dedicată publicaţiilor ezoterice, veţi vedea că fiecare lucrare repetă (asupra Graal-ului, a misterului de la Rennes-le-Château, templieri sau rozicrucieni) exact ceea ce fusese deja scris în lucrările anterioare. Şi aceasta nu doar deoarece autorul de texte oculte nu are nici o plăcere în a face cercetări inedite (şi nici nu ştie unde să caute noutăţi despre ceea ce nu există), ci şi pentru că cei care se dedică ocultismului nu cred decât ceea ce ştiu deja, şi ceea ce reconfirmă ceea ce au învăţat anterior. Acesta este mecanismul succesului lui Dan Brown.

Este idem pentru dosarele secrete. Informatorul este leneş, şi leneş este (sau cu mintea redusă) şi şeful serviciilor secrete (căci altfel ar putea fi, ce ştiu eu, redactor la Libération), care nu reţine ca adevărat decât ceea ce recunoaşte. Informaţiile top-secret asupra lui Berlusconi pe care ambasada americană din Roma le trimitea Departamentului de stat erau aceleaşi pe care Newsweek le publicase cu o săptămână în urmă.

Atunci de ce fac oare atâta zgomot dezvăluirile asupra acestor dosare? Pe de o parte, ele spun ceea ce orice persoană cultivată ştie deja, şi anume că ambasadele, cel puţin de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, şi mai ales decând şefii de stat pot să-şi telefoneze sau să ia avionul pentru a se întâlni la cină, şi-au pierdut funcţia lor diplomatică şi, excepţie făcând cele câteva exerciţii de reprezentare, s-au transformat în centre de spionaj.

Orice spectator de filme de acţiune ştie bine asta, şi ne facem că ignorăm acest lucru doar din ipocrizie. Totuşi, faptul de a-l repeta public violează această datorie de ipocrizie, şi serveşte la punerea diplomaţiei americane într-o lumină proastă. În al doilea rând, ideea că un hacker oarecare poate fi capabil să capteze secretele celei mai puternice ţări din lume aduce o lovitură deloc neglijabilă prestigiului Departamentului de stat. Căci astfel scandalul nu crează o criză printre victime, cât mai ales printre „călăi”. Mai multe puti citi pe situl Presseurop.eu.

Originalul articolului in ziarul Libération:

L’affaire WikiLeaks a une double valeur. D’un côté, elle se révèle un scandale apparent, un scandale qui n’apparaît comme scandale que devant l’hypocrisie qui régit les rapports entre les Etats, les citoyens et la presse. De l’autre, elle annonce de profonds changements au niveau international, et préfigure un futur dominé par la régression.

Mais procédons par ordre. Le premier aspect de WikiLeaks, c’est la confirmation du fait que chaque dossier constitué par un service secret (de quelque nation que ce soit) est composé exclusivement de coupures de presse. Les «extraordinaires» révélations américaines sur les habitudes sexuelles de Berlusconi ne font que rapporter ce qui depuis des mois pouvait se lire dans n’importe quel journal (sauf ceux dont Berlusconi est propriétaire), et le profil sinistrement caricatural de Khadafi était depuis longtemps pour les artistes de cabaret matière à sketch.

La règle selon laquelle les dossiers secrets ne doivent être composés que de nouvelles déjà connues est essentielle à la dynamique des services secrets, et pas seulement en ce siècle. Si vous allez dans une librairie consacrée à des publications ésotériques, vous verrez que chaque ouvrage répète (sur le Graal, le mystère de Rennes-le-Château, les Templiers ou les Rose-Croix) exactement ce qui était déjà écrit dans les ouvrages antérieurs. Et ce non seulement parce que l’auteur de textes occultes n’aime pas faire des recherches inédites (ni ne sait où chercher des nouvelles sur l’inexistant), mais parce que ceux qui se vouent à l’occultisme ne croient qu’à ce qu’ils savent déjà, et qui reconfirme ce qu’ils avaient déjà appris. C’est le mécanisme du succès de Dan Brown. Idem pour les dossiers secrets. L’informateur est paresseux, et paresseux (ou d’esprit limité) le chef des services secrets (sinon il pourrait être, que sais-je, rédacteur à Libération), qui ne retient comme vrai que ce qu’il reconnaît. Les informations top secret sur Berlusconi que l’ambassade américaine de Rome envoyait au Département d’Etat étaient les mêmes que celles que Newsweek publiait la semaine d’avant.

Alors pourquoi les révélations sur ces dossiers ont-elles fait tant de bruit ? D’un côté, elles disent ce que toute personne cultivée sait déjà, à savoir que les ambassades, au moins depuis la fin de la Seconde Guerre mondiale, et depuis que les chefs d’Etats peuvent se téléphoner ou prendre un avion pour se rencontrer à dîner, ont perdu leur fonction diplomatique et, exception faite de quelques petits exercices de représentation, se sont transformées en centres d’espionnage. N’importe quel spectateur de films d’enquête sait très bien cela, et ce n’est que par hypocrisie que l’on fait semblant de l’ignorer. Toutefois, le fait de le répéter publiquement viole le devoir d’hypocrisie, et sert à placer sous une mauvaise lumière la diplomatie américaine. En second lieu, l’idée qu’un hacker quelconque puisse capter les secrets les plus secrets du pays le plus puissant du monde porte un coup non négligeable au prestige du département d’Etat. Aussi le scandale ne met-il pas tant en crise les victimes que les «bourreaux».

Mais venons-en à la nature profonde de ce qui est arrivé. Jadis, au temps d’Orwell, on pouvait concevoir tout pouvoir comme un Big Brother qui contrôlait chaque geste de ses sujets. La prophétie orwellienne s’était complètement avérée depuis que, pouvant contrôler chaque mouvement grâce au téléphone, chaque transaction effectuée, l’hôtel visité, l’autoroute empruntée et ainsi de suite, le citoyen devenait la victime totale de l’œil du pouvoir. Mais lorsque l’on démontre, comme ça arrive maintenant, que même les cryptes des secrets du pouvoir ne peuvent échapper au contrôle d’un hacker, le rapport de contrôle cesse d’être unidirectionnel et devient circulaire. Le pouvoir contrôle chaque citoyen, mais chaque citoyen, ou du moins le hacker – élu comme vengeur du citoyen -, peut connaître tous les secrets du pouvoir.

Comment un pouvoir qui n’a plus la possibilité de conserver ses propres secrets peut-il tenir ? Il est vrai, Georg Simmel le disait déjà, qu’un vrai secret est un secret vide (et secret vide ne pourra jamais être dévoilé) ; il est vrai, aussi, que tout savoir sur le caractère de Berlusconi ou de Merkel est effectivement un secret vide de secret, parce que relevant du domaine public ; mais révéler, comme l’a fait WikiLeaks, que les secrets de Hillary Clinton étaient des secrets vides signifie lui enlever tout pouvoir. WikiLeaks n’a fait aucun tort à Sarkozy ou à Merkel, mais en a fait un trop grand à Clinton et à Obama. Quelles seront les conséquences de cette blessure infligée à un pouvoir très puissant ? Il est évident que dans le futur, les Etats ne pourront plus mettre en ligne aucune information réservée – cela reviendrait à la publier sur une affiche collée au coin de la rue. Mais il est tout aussi évident qu’avec les technologies actuelles, il est vain d’espérer pouvoir entretenir des rapports confidentiels par téléphone. Rien de plus facile que de découvrir si et quand un chef d’Etat s’est déplacé en avion et a contacté l’un de ses collègues. Comment pourront être entretenus dans le futur les rapports privés et réservés ? Je sais bien que, pour l’instant, ma prévision relève de la science-fiction et est donc romanesque, mais je suis obligé d’imaginer des agents du gouvernement qui se déplacent de façon discrète dans des diligences aux itinéraires incontrôlables, en n’étant porteurs que de messages appris par cœur ou, tout au plus, en cachant les rares informations écrites dans le talon d’une chaussure. Les informations seront conservées en copie unique dans des tiroirs fermés à clef : au fond, la tentative d’espionnage du Watergate a eu moins de succès que WikiLeaks. Mai multe puti citi pe situl ziarul Libération.

Opiniile mele si analiza articolului le puteti citi pe Politeia.

Pauza: Bookfest 2009 20/06/2009

Posted by Theophyle in 1, Antologii, Pauza.
Tags: , , ,
comments closed

130-1Ieri am fost impreuna cu @demeter la Bookfest. Randurile de mai jos nu sunt in nici un caz vreo critica avizata sau ceva de genul acesta, sunt pur si simplu parerile mele personale, ancorate intr-o experienta destul de serioasa ca autor de carti, ca cititor pasionat si ca un fel de semi-profesionist cunoscator al felului in care o editura trebuie sa lucreze intr-o lume extrem de competitiva, cu mare diversificare si cu potential de piata care se imputineaza din generatie in generatie.

Generalitati: Deoarece am avut norocul sa vizitez multe “targuri” de felul Bookfest si printre alte parti ale lumi, am considerat festivitati de felul acesta un fel de Club Med (Club Mediterane), un fel de locas in care vii pentru o perioada scurta pentru a fi fericit si fara de griji si pentru a te infrupta din plin din bucuriile pe care le poti avea. Nu stiu cum arata astazi Club Med-ul, acum vreo decada cand eram un ardent vizitator al clubului, populatia clubului se diferentia in doua categorii distincte: „GOs” (Gentils Organisateurs – Placuţii Organizatori) si „GMs” (Gentils Membres – Placuţii Membri), asadar la un eveniment de felul Bookfest-ului te astepti la un fel de armonie intre expozanti si vizitatori; din nefericire lucrurile nu prea stau asa. In majoritatea (in nici un caz in toate) standurilor am intalnit feţe plictisite, partial nestiutoare si in nici un caz interesati sa-i lumineze pe vizitatorii lor. Asa ca Doamna Nutzi s-ar putea sa aiba probleme cu turismul in fata acestor “acrituri” care intr-un fel trebuie sa reprezinte Romania serviabila, ambila si ospitaliera.

Editurile: Dintre  editurile “mari” cel mai frumos stand si bine locat, a fost “Corint-Leda”, cel mai urat a fost al “Poliromului” cel mai “market-oriented” a fost a lui “Nemira.” Cei mai enervanti si nesimpatici au fost “Humanitas”; ei pot detine si recordul lipsei de interes in a atrage vizitatorul. Polirom a venit, probabil nepregatit la targ, dandu-ti impresia ca au venit sa-si vanda marfa pe care nu puteau sa o faca prin librarii. Preturile absolut neatractive, lipsa accentuata de “marfa”; am fost socat de lipsa autorilor/titlurilor “Must” pe care ei le detin, spre exemplu Culianu, aproape nimic din ceea ce acest autor stralucit a scris, inclusiv cartile pe care le-am recomandat  in postarile anterioare. Culianu la “Nemira” ar fi fost mult mai cunoscut/vandut. Cei mai simpatici (de departe) au fost Art, din nefericire nu prea au titluri care ma atrag pe mine personal. Editura “scriitorilor morti de mult,” Harald , care probabil ocupa nisa ezoterica cu traduceri fara de copyright ale unor autori destul de indoielnici, si ale caror carti le cumpar numai ca dictionare pentru a vedea corespondentul romanesc in terminologia mea de specialiatate, au hotarat ca deoarece este criza nu trebuie platite taxe, asa ca nu dau bonuri de casa la cartile cumparate (cel putin ieri nu s-a intamplat). Am cumparat bine la “Corint”, am cumparat bine si mult la “Nemira”, am cumparat putin si prost (din punctul de vedere al preturilor) la “Polirom”. Nu am cumparat nimic la “Humanitas” (numai Demeter a cumparat o carte). Am cumparat cu placere la “Art” , mi-a parut rau ca nu am gasit mai mult (oameni chiar foarte simpatici). Am cumparat cu neplacere la “Harald”.

 Cartile pe care le-am cumparat: In afara de recomandarile lui Cristi Patrasconiu pe care contez intotdeuna (puteti, conta si voi):

Iisus din Nazaret / Jacques Schlosser ; trad. si note: Elena Zamfirescu ; pref.: Zoe Petre. – pret – mai mic decat un pachet de tigari. Jacques Schlosser este un exeget, profesor la Universitatea din Strasbourg – Université Marc Bloch (teologie catolica). Este unul din cei mai proeminenti cunoscatori in viata lui Iisus si Noul Testament. Corint.

O lectie de Istorie cu Fernand Braudel, este o carte despre Fernand Braudel  (1902 – 1985) care a fost unul dintre istoricii străluciţi care au marcat curentul cunoscut drept Şcoala de la „Annales”. Tot la un pret mai mic decat un pachet de tigari. Corint

Oamenii Cartii / Gerldine Brooks – Carte pe care am recenzat-o pe acest blog in versiunea engleza, am cumparat-o si in traducerea romaneasca , pentru placerea de a reciti cateva fragmente in limba romana. Corint.

Karen Armstrong / O scurta istorie a Mitului – Nu-mi place Armstrong (chiar de loc) in special pentru ca scrie despre ceea ce ea nu intelege, am cumparat cartea numai sa-i pot vedea “neintelegerile”. Fosta calugarita catolica, care dupa ce a renuntat, a inceput sa scrie despre toti si toate in Crestinism, Judaism si Islam. In ultimul timp a intrat si in “politica eclesiastica” incercand sa formeze un consiliu format din Crestini, Evrei si Musulmani pentru o mai buna intelegere “Charter of Compassion,” aiureli cat cuprinde. Colega cu mine in “Jesus Seminar,” a scris o biografie aiuristica a lui Mahomed. O marea detractoare al lui Eliade. Vedem noi ce scrie si i-o ”aplicam.”Corint.

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane de azi +cd de la Litera International. Pentru o imbunatatire personala a exprimarii personala. Pret foarte bun.

Eliade & Culianu / Dictionar al Religiilor – singura carte cumparata de la Polirom, pret prost, cu un discount pe care pot sa-l primesc la  librarie. Am cumparat-o pentru ca am dorit sa-i am pe Culianu si pe Eliade in ambele limbi (Engleza si Romana).  

Misterul Catedraleleor / Fulcanelli, magum opus a celui mai misterios si mai cunoscut alchimist modern. Probabil francez, probabil mare fizician, probabil a trait mai mult de 100 de ani. Cartea este o capodopera, pretul derizoriu (10 lei). Pentru mai multe date despre Fulcaneili si cartea lui, aici. Nemira.  

Dictionarul Cultural al Bibliei. Referinte iconografice, literare muzicale si cinemtografice. Nu cunosc autorii, cartea tradusa din franceza, ma bazez pe editura franceza (Edision Nathan) care are un mare prestigiu in acest fel de publicatii, pretul derizoriu (10 lei). Nemira.

Dimineata Magicienilor /  Louis Pauwels & Jacques Bergier – Roman realism-fantastic,   coproductie intre Louis Pauwels si Jacques Bergier primul jurnalist, al doilea inginer chimist, apropiati intr-un timp lui Fulcanelli. Ambii autori decedati, considerata de specialisti o carte interesanta, pretul derizoriu (10 lei). Nemira. 

Patruzeci de Secole de Esoterism / Gérald Messadié – Autorul jurnalist francez a fost redactorul unei publicatii care mi-a facut placere intodeauna (nu stiu daca mai exista, nu o mai citesc de cativa ani din cauza lipsei de timp). Autorul acronimului nemuritor Blurgs (for Balivernes lamentables à l’usage réservé des gogos), adica baliverne lamentabile destinate numai naivilor (prostanacilor). Pret piperat, discount mic. Nemira.

Catharii / Anne Brenon – Nu cunosc autoarea, m-a interesant subiectul. Nemira. 

Am mai cumparat 3 carti de la editura “scriitorilor morti de mult” pe post de dictionare, nu le numesc ca sa nu le fac publicitate. Despre ce a cumparat @demeter in postarea ei.

Jurnalism Nemuritor: Edward R. Murrow 07/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Jurnalism.
Tags: , , ,
comments closed

99-1Aici…este Londra.” Cu aceasta formula, venind pe unde, dintr-un oras aflat in mijlocul unui asediu, Ed Murrow a inceput o cariera jurnalistica fara  nici un egal.  De la inceputurile celui de-al 2-lea Razboi Mondial, pana la moartea sa in 1965, Murrow a avut o influenta extraordinara asupra jurnalismului pe unde  radio si Tv. Vocea sa era universal recunoscuta si generatii din radio si Tv i-au copiat stilul. Documentarele sale din televiziune au schimbat istoria si pana astazi numele sau este sinonim cu perseverenta si curaj in cautarea adevarului.

„Pentru a fi convingator trebuie sa fii credibil, pentru a fi credibil trebuie sa fi sincer.”

In 1937, Edward R. Murrow a fost trimis de CBS sa puna baza unei retele de corespondenti pentru a da inputuri despre furtuna anuntata in Europa. A asamblat un grup de tineri reporteri, cunoscuti ca “Baietii lui Murrow” si care au facut reportaje pe toata durata razboiului, din liniile frontului, cu loialitate si curaj, inspirate de Murrow insusi. Murrow a zburat in peste 20 de misiuni de bombardare peste Berlin si impreuna cu Bill Shadel a fost primul correspondent de presa Aliat care a raportat ororile din lagarele mortii naziste.

Reportajul lui Murrow de la eliberarea lagarului de concentrare nazist Buchenwald din Germania da un exemplu de jurnalism fara compromisuri, ceea ce a dat nastere unui numar mare de controverse si atragandu-si multi dusmani. El a descris starea fizica ingrozitoare a prizonierilor care supravietuisera, mentionand  si mortii – “randuri de corpuri  aranjate in rafturi ca  stivele de lemn de foc” si a refuzat sa-si ceara scuze pentru tonul  neplacut al cuvintelor.

Dupa razboi, a fost surprins sa afle ca aceste reportaje l-au facut un star acasa. I s-a propus sa fie gazda unui show numit “See It Now” (“Vezi asta acum”). Televiziunea era la inceput si se lucra cu echipamente primitive, dar dorea sa faca reportaje grozave.

“Acest instrument, (televiziunea) poate invata, ilumina, si da, poate chiar inspira, dar numai daca oamenii sunt hotarati sa o foloseasca in aceste scopuri. Altfel, se aprinde si lumineaza intr-o cutie.”, 1958

Iubirea lui pentru oamenii obisnuiti din America l-au facut sa caute istorii despre acestia si le-a prezentat in asa fel incat au devenit adesea comentarii puternice in domeniul politic sau social. In 1953, Murrow a decis sa investigheze cazul lui Milo Radulovich. Radulovich fusese dat afara din  Air Force deoarece mama si sora lui erau suspectati ca simpatizanti comunisti. Programul a subliniat elemente dubioase ale cazului, aruncand umbre asupra deciziei Air Force si in scurt timp Milo Radulovich a fost reincadrat. Aceasta editie a See It Now a marcat o schimbare in jurnalismul American si o noua era in politica Americana.

Intre 1953 si 1959, Murrow a luat interviuri  celor mai importante staruri de la Hollywood din acea vreme, acasa la ele: Marilyn Monroe, Marlon Brando, Sophia Loren, Elisabeth Taylor, Frank Sinatra, Sammy Davis jr., Duke Ellington si alte personalitati ca Presedintele John F. Kennedy, primul ministru Britanic, Macmillan si Jacqueline Onassis.

Curand dupa programul despre  Milo Radulovich s-a aflat ca  Senatorul Joseph McCarthy   pregatea un atac asupra lui Murrow.  Dar, de mai multi ani, Murrow strangea date despre McCarthy si despre Senate Investigating Committee (Comitetul de Investigatii al Senatului SUA) si a inceput sa asambleze un intreg program. Difuzat in 9 martie 1954, programul, compus aproape in intregime din cuvintele si pozele lui McCarthy era portretul unui fanatic.      McCarthy a cerut dreptul la replica si in aceasta l-a numit pe Murrow “liderul unei haite de sacali”, ceea ce l-a condamnat in ochii opiniei publice. Combinarea programului cu puterea acestuia de convingere a zdruncinat puterea influentei senatorului in America si pana la urma a determinat descreditarea lui publica. Totusi, aceasta a dus la o cearta cu CBS-ul, decizandu-se ca “See It Now” sa nu se mai produca.

In 1961 Murrow a acceptat numirea de catre Presedintele Kennedy in functia de director al United States Information Agency. (USIA) A fost director numai 3 ani inainte de a fi diagnosticat cu cancer la plamani. In 1965 a murit la ferma sa de langa New York.

Dar numirea lui Murrow in aceasta functie a fost considerata ca un vot de incredere in agentie. USIA era atacata inca de pe vremea lui McCarthy si Murrow a adus inapoi cel putin una din tintele lui  McCarthy, Reed Harris, dat afara de acesta.  Murrow a insistat asupra unui acces direct la presedinte si l-a consiliat asupra Crizei Misilelor Cubaneze. Presedintele L.B.Johnson l-a rugat sa ramana dar Murrow era deja prea bolnav. A fost director numai 3 ani inainte de a fi diagnosticat cu cancer la plamani.

In 1964 i s-a acordat Medalia prezidentiala a libertatii (Presidential Medal of Freedom) , Murrow capatand increderea unei natiuni si intorcand aceasta incredere cu onestitate si curaj. Credinta sa in journalism ca parte activa a procesului politic si o unealta necesara oricarei democratii au schimbat pentru totdeauna politica si viata de zi cu zi a poporului American.

„Daca facem confuzie intre diferenta de opinie si lipsa de loialitate – daca  negam dreptul individului de a gresi, de a fi nepopular, excentric sau necredincios -, daca negam esenta egalitatii rasiale, atunci sute de milioane din  Africa si Asia, care cauta o noua alianta, Orice act care neaga sau limiteaza libertatea individuala in aceasta tara ne costa increderea barbatilor si femeilor care aspira la acea libertate si independenta despre care vorbim si pentru care inaintasii nostri au luptat.” 1953

Postat de @demeter

„Good night, and good luck.”

Ziarul de Duminica – 26 Aprilie 2009 26/04/2009

Posted by Theophyle in 1, Ziarul de Duminica.
Tags: ,
comments closed

Inca cateva minute inca un Ziar de Dumnica va ajunge la casutele de e-mail ale abonatilor. Ziarul de maine este unul mai politic decat de cel precedent, sper ca voi reusi totusi sa mentin acelasi discurs civilizat pe care l-am avut pana astazi. Cateva rugaminti, postarile politice nefiind admise pe blogurile pe care le pastoresc sunt totusi binevenite pe mailul ziarului. TOATE comentariile vor fi publicate in ziarul de saptamana viitoare. Singurele neacceptate sunt cele injurioase sau xenofobe. Ziarul de maine incepe cu o pagina de comentarii referitoare la numarul precedent. Aveti pagina editorialului meu, care se ocupa de fenomenul caraghios numit de mine “Obamizarea” României, in care incerc sa inteleg cum fiecare politician ciudat devine in zilele noastre un “Obama” mioritic. Vom discuta si despre cateva fantome al tranzitiei care se perinda pe la “trusturile” media incercand sa ne vanda marfa expirata din ani 90.

promo

Un loc de cinste ocupa  reprezentantii (potentiali) ai Romaniei la Brussels, o sa vedem o poveste despre o perioada in care Italieni au fost…Romani, si vom urmari ce a insemnat Regaliatea pentru Romania, cand Regele se numea  Carol I si era print din nastere si inca unul Prusac.   Avem si cateva articole cu caracter istoric si bineinteles o contributie superba de la colegii Nora Damian si Dumitru  Agachi. Acest ziar are si un supliment Umberto Eco, din nefericire in limba Engleza (am explicat pe blog de ce). Avem si un Calendar Religios si un articol la capitolul Arta.   O lectura placuta! 

Despre Surse – O Terminologie 20/03/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Antica, Carte Biblica, Carte Contemporana (sec. 20-21), Carte Medievala.
Tags: , , , , , , ,
comments closed

Surse Primare este un termen generic care foloseste in cercetarea multi-disciplinara. In  Istoriografie sursa primara este intodeuna sursa originara care sta la baza prezumtiei istorice. Sursa Originara/Primara  trebuie intodeauna sa apartina perioadei in discutie fara alteratii de interpretare. In cazul nostru trebuie sa fie un manuscris sau fragmente din el, identificabil cu perioada istorica a evenimentelor (imposibil) sau cea mai apropiata de cel mai vechi document gasit din perioada respectiva, din punctul nostru de vedere este anul 200-100 i.Hr.

Surse Secundare. Sunt surse care interpreteaza sau evalueaza sursele primare. Aceste surse in cazul de fata sunt comentarii sau marturi. Sursele secundare nu sunt considerate probe academice pentru confirmarea sau dezmintirea ipotezei de lucru. In cazul nostru comentarii antice sau medievale din surse cu o margine majora de credibilitate.

Sursele Tertiare. Sursele Tertiare sunt informatii distilate in majoritatea lor fac parte din monograme, enciclopedi, articole sau colectii. In zilele noastre si acest blog poate fi considerat sursa tertiara.

Sefer ha Iaşar (Biblica): Cartea mentionata in Iosua 10:13 si 2-Samuel 1:18 sau in Biblia ROR 2-Regi 1:18 pe numle de  “Cartea Dreptului”. Ipoteza cercetari a fost mentionata in articolul Florilegiu: In Cautarea lui Ieşer

 surse-1

Sursele Primare si Secundare :

 Sefer ha Iaşar (Talmud din trimpul rabinilor Amoraim): colectie sapientica din perioada paralele cu consolidarea Crestinismului Primar sec 1-2 d.Hr, cunoscuta pe numele Sefer ha Ieşer a rabinului Zaharia. Disparuta desi este clar ca exista pe undeva.

Sefer ha Iaşar a rabinului Abraham Ibn Ezra – comentariu Biblic din ce. al XII-lea Rabbi Ibn Ezra.

Sefer Sefer ha Iaşar  Kabalistica a rabinului Abraham Abulafia

Sefer Sefer ha Iaşar Rabbenu Tam: Carte de etica si morala din sec al XII-lea scrisa de vestitul Rabin Tam.

Sefer ha Iaşar Rabinului Levita: scrisa de rabinul  Shabatai Carmuz Levita in 1391 si pastrata la Vatican  ca manuscris secret.

Sefer ha Iaşar a Rabinului Zerahia ha-Yevani =Grecul: publicata in sec al XIII-lea de Rabinului Zerahia ha-Yevan,  publicata in Engleza (traducere gresita) pe numele Sefer Hayashar, The Book of the Righteous, de  Seymour J. Cohen (New York, 1973).

Sefer ha Iaşar a rabinului Iona ben Abraham: publicata in sec al XIV-lea de rabinul Iona ben Abraham din  Gerona. Disparuta desi este probabil  exista pe undeva.

Sefer ha Iaşar (midrash): O carte mitologica (folclor) care povesteste cucerirea Canaan, de triburile Israelite,  extrem de interesanta pentru ca pronunta cateva lucruri necunoscute si descoperite arheologic numai la sfarsitul secolului XX. Nu exista certitudine ca ar fi existat inaintea anului 1625.

Book of Jasher (Pseudo-Jasher): un fals din sec. XVIII-lea tradus cica de Alcuin din York (735 – 804 .Hr.)

Pentru mai multe date si explicatii, Vezi:  

http://paleografia.wordpress.com/

%d blogeri au apreciat asta: