James Joyce: Ulise 27/09/2009
Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).Tags: Canonul Occidental, James Joyce, Magnus Opus
comments closed
James Joyce (1882 – 1941) a fost poet şi scriitor anglo-irlandez, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele : „Portretul artistului în tinereţe” (1916), „Ulise” (1922) si „Veghea lui Finnegan” (1939). James Augustine Aloysius Joyce a fost primul copil al lui John Stanislaus Joyce şi Mary Jane Murray. În conformitate cu dorinţa parintilor, Joyce ar trebui să fie preot, el a învăţat la mai multe şcoli iezuite şi a fost înscris la University College Dublin, unde a studiat filosofia şi limbile străine. Joyce nu s-a impacat niciodata cu Biserica Catolică. Pleaca pentru a studia medicina la Paris. La Paris este profund influnţat de simbolistica literara; din motive economice revine la Dublin. La întoarcerea sa, a lucrat ca profesor particular. In vara lui 1904 o intalneste pe Nora Barnacle, viitoarea soţie, iar după o scurta perioada de timp vor parasi Irlanda pentru totdeauna. Familia pelegrineaza, traind in Trieste, Zurich, Paris şi Londra; Joyce îşi câştiga viaţa, schimbînd mai multe locuri de muncă, inclusiv în calitate de jurnalist şi profesor de limbi straine la şcoala Berlitz.
Dupa primul război mondial Joyce şi Nora s-au mutat la Zurich, unde a inceput sa lucreze la romanul „Portret al artistului în tinereţe” şi mai târziu la primele capitole din “Ulise”. Călătorind prin Europa, Joyce a scris poezii, unele dintre care au fost publicate în antologii imagiste. De asemenea, el a continuat să lucreze la “Ulise”, un roman, care a văzut lumina zilei nu în Irlanda (unde a fost publicat doar în 1933) ci în Franţa. Acesta este cel mai cunoscut roman al lui Joyce, scris pe 600 de pagini, relatînd o zi (16 iunie 1904) din viaţa unui evreu, Leopold Bloom, care locuia în Dublin. În ciuda faptului că “Ulise” a fost scris în străinatate, Dublin putea fi reconstruit după romanul său în cazul în care este distrus, după cum susţinea însuşi Joyce.
Întrebat de un scriitor american de ce a ales un stil dificil, Joyce îi răspunde: „Ca să le dau de lucru criticilor pe următorii trei sute de ani”. A reusit dupa parerea mea.
Ulise se petrece intr-o singura zi, joi, 16 iunie 1904 şi descrie activitatile a trei personaje – Leopold Bloom, agent publicitar, Stephen Dedalus, tânăr profesor de şcoală din Dublin şi Marion (Molly) Bloom, soţia lui Leopold, cântăreaţă. Leopold Bloom domina naratiunea cartii. Acţiunea se petrece in orasul Dublin. Constructia lui Joyce a acestor trei caractere şi interactiunea intre ele este nemuritoare. Dupa cum a declarat si Joyce, Ulise este o parodie a epopeei antice. Cartea este despre particularitatile personajelor, care sunt desenate pentru a conduce actiunea cartii trecand prin tunelul care ne ofera pete de lumina si intuneric. Acele pete care exista in fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, nu ideile generale, ci stilul şi structura întâmplărilor fac din această carte un fenomen literar, actorul principal ramane mintea noastră, exact ca la “Pendulul” lui Eco.
Fiecare capitol este scris de Joyce într-un stil diferit. Putem sa-i citim in aceste capitole pe Tostoi sau pe Flaubert, il avem acolo si pe interminabilul Balzac, pe toti din punctul de vedere a lui Joyce, asa cum i-a citit si i-a inteles el. Actiunea cartii este grea de descris pentru ca trebuie descrise mai multe carti scrise de un sigur autor care-si construieste pesonajele de fiecare data diferit decat in capitolul anterior.
Ulise este o carte cu care cititorul se lupta, scrisa in felul cum sunt scrise majoritatea cartilor geniale. Joyce este un scriitor care-si selecteaza cititorii; fericitii care pot sa-l citeasca pe Joyce se pot considera impliniti din punct de vedere literar. Incercati.
Emanuel Swedenborg – Revelatia din Vis 24/05/2009
Posted by Theophyle in 1, Iluminism.Tags: Biblie, Emanuel Swedenborg, Esoterica, Homo Religiosus, Magnus Opus, Religie, Spiritualitate, Vise
comments closed
In 1743, Swedenborg la varsta de 55 de ani, a inceput o calatorie stiintifica din care nu se va mai intoarce niciodata. Fiind in mijlocul lucrarii sale „Regnum animale” (Regnul Animal), Swedenborg, seful catedrei de matematica de la universitatea din Upsala (una din cele mai bune ale vremii) , cere o perioada de vacanta pentru documentare. Emanuel Swedenborg fusese numit profesor la aceasta cu 19 ani in urma la varsta de numai 35 de ani. Desi Swedenborg (ca si profetul Moise) a avut o deficienta orala complicata, destul de bâlbâit, el a fost considerat un profesor exceptional. Din punct de vedere stiintific Swedenborg reusise sa-si faca un renume care trece cu mult granitele tarii sale. Aceasta deficienta de vorbire era compensata de Swedenborg cu un talent scriitoricesc remarcabil. Aflandu-se in Olanda, in aceasta calatorie de documentare stiintifica are o revelatie, pe care el o considera divina. Revelatia si cele 286 de vise care o urmeaza ii schimba total atitudinea fata de religia pe care o confesa (cea Luterana). Nu suntem siguri ca au fost 286, deoarece putem izola cu siguranta numai 96, restul fiind probabil comentariile lui despre aceste vise. Daca primele vise sunt clar aleatorii, urmatoarele sunt fara de indoiala induse de Swedenborg. In Aprilie 1745 la Londra, Swedenborg are o noua revelatie in care el il intalneste pe Dumnezeu, si la fel ca Enoh are “posibilitatea” de a vizita “lumile divine”. In 1747 el incepe sa invete ebraica pentru a citi in original Biblia. In decursul a 7 ani el scrie opera lui teologica principala „Arcana Cœlestia” (“Secretele Cerului – Heavenly Secrets„). Editia pe care o am eu (cea mai apropiata de cea originala, scrisa in latina) tradusa in limba engleza, cuprinde 10 volume cu un total de aprpoximativ 6000 de pagini. Independent de continutul ei teologic, importanta acestei opere este imensa. Este singura lucrare literara in epoca moderna (sec. XVIII-lea) care ne poate descrie cu exactitate “subsolurile” unei revelatii. Ca a existat aceasta revelatie sau nu, parerile au fost impartite atunci ca si in zilele noastre. In 1770 la varsta de 82 de ani, Swedenborg calatoreste inca o data la Amsterdam (locul in care au inceput visurile) si completeaza aceasta monumentala opera cu un epilog numit “Vera Christiana Religio” (Adevarata Religie Crestina), pe care un om religios nu are cum sa nu o iubeasca , chiar daca nu este acord cu tezele emise. Aceasta carte este un monument de bunatate umana si credinta in Dumneze, ori care ar fi El.
In 1772 la varsta de 84 de ani, moare la Londra si este ingropat acolo. Dupa doua secole (si ceva) osemintele lui sunt repatriate si re-inhumat langa marele botanist suedez Carolus Linnaeus. Din nefericire cativa biografi contemporani lui si bineinteles si din cei mai moderni neaga revelatia lui, aratand influente medievale inclusiv neo-Platonice (Plotinus). Criticul suedez Olof Lagercrantz (un fel de Manolescu al lor), considera opera lui Swedenborg „un poem despre o tara indepartata si straina, cu reguli si obiceiuri ciudate„. Un idiot. Alti biografi si critici clasici si moderni acuza o cadere psihica sau o afectiune mentala, care ar fi cauzat departarea lui de stiinta si caderea lui in religiozitate mistica.
Emanuel Swedenborg a considerat lucrarile lui ca lucrari revelatorii Crestine, care constitue de fapt un adevarat crestinism. Lucrarile lui Swedenborg au zăpăcit generatii de teologi, in special pentru ca el nu le-a considerat teologie ci reinterpretare autentica, bazate pe experiente lui personale. Interpretarea lui asupra Trinitatii este aproape cabalistica. El il vede pe Hristos drept ipostaza materiala a Divinitatii spirituale. Oricare ar fi tezele lui Swedenborg, un singur lucru il accept fara nici o ezitare, Biblia a transformat omul dintro entitate materiala intr-una spirituala. Trebuie sa semnalez o alta lucrare superba a lui Swedenborg, tradusa in limba Romana sub numele “Despre iubirea în cuplu” (Deliciae Sapientiae de Amore Conjugiali – Conjugial Love – 1768). Carte absolut surprinzatoare, luand in considerare ca Emanuel Swedenborg nu a fost niciodata casatorit, un mic fragment din traducerea romaneasca:
“…Starea de a continenţă sexuală este de preferat stării de abstinenţă. Faptul că starea de continenţă este de preferat este din cauză că această stare există încă din momentul creaţiei; originea acestei stări este mariajul dintre bine şi adevăr; pentru că îi corespunde căsătoria dintre Dumnezeu şi Biserică; pentru că Biserica şi iubirea în cuplu îi sunt companioni constanţi; pentru că utilitatea ei este mai bună decât a tuturor celorlalte lucruri din creaţie, şi din această cauză propagarea rasei umane se face într-o anumită ordine, şi de asemenea cea a raiurilor angelice, care îşi au originile în rasa umană. Şi mai putem adăuga aici că relaţia de cuplu reprezintă completitudinea omenească; pentru că prin relaţia de cuplu omul devine complet, după cum veţi putea vedea în capitolul următor. În celibat, toate aceste lucruri lipsesc.
Dacă se face afirmaţia că starea de abstinenţă este mai bună decât starea de continenţă, şi dacă este supusă unei analize care ar putea primi aprobare şi ar putea fi confirmată, rezultatul acestei confirmări ar fi că mariajele nu sunt sfinte şi nici caste, şi că, în cazul femeilor, doar acele femei care se abţin de la căsătorie şi jură virginitate permanentă sunt caste; şi, mai mult, cei care jură că nu se vor căsători niciodată, care se fac abstinenţi pentru a moşteni împărăţia lui Dumnezeu; multe alte concluzii care, venind dintr-o frază care nu este adevărată, nici ele nu sunt adevărate. Cei care ei înşişi aleg să fie continenţi de dragul împărăţiei lui Dumnezeu sunt cu adevărat spirituali, fiind cei care, în relaţia de cuplu, se abţin de la păcatele desfrâului şi adulterului….” Deliciae Sapientiae de Amore Conjugiali – 1768
Un fragment din “Despre Credinta” :
“…În zilele noastre, prin credinţă se înţelege ideea că un aspect este într-un anumit fel, pentru că aşa ne învaţă Biserica şi pentru că acel lucru nu este evident pentru înţelegerea noastră. Căci se spune astăzi: „Crede şi nu te îndoi”. Dacă răspunzi: „Nu înţeleg”, ţi se spune că acesta este şi motivul pentru care acel lucru trebuie crezut. De aceea, credinţa din zilele noastre este o credinţă în ceea ce nu este înţeles şi de aceea poate fi numită credinţă oarbă; şi cum ea este transmisă de la o persoană la alta, ea are un caracter istoric. În cele ce urmează vom vedea că aceasta nu este de fapt adevărata credinţă spirituală. Credinţa autentică este o recunoaştere a faptului că un anumit aspect este aşa pentru că este adevărat. Iar cel care are o credinţă autentică gândeşte şi vorbeşte astfel: „Acest lucru este adevărat şi de aceea îl cred.” Credinţa este în legătură cu adevărul şi adevărul este corelat cu credinţa. Mai mult, dacă un asemenea om nu înţelege că un lucru este adevărat, el spune: „Nu ştiu dacă acest lucru este adevărat sau nu; şi deci încă nu îl cred. Cum să cred ceva ce nu înţeleg? Ar putea să nu fie adevărat.”
Poate ne vom mai intalni cu aceasta “credinta” din visuri intr-o postare urmatoare
Toma de Aquino – Summa Theologiae 13/05/2009
Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.Tags: Crestinism, Homo Religiosus, Magnus Opus, Religie, Spiritualitate, Toma de Aquino
comments closed
Trebuie sa declar de la inceput ca Toma de Aquino este teologul crestin pe care-l prefer in majoritatea problemelor doctrinare si in majoritatea cazurilor de interpretare a crestinismului. Daca cineva merita titlul de doctor la biserici [1] Toma de Aquino este omul. Din nefericire el nu este recunoscut de Biserica Ortodoxa, desi daca mai traia putin putea duce la unificarea schismei intre bisericile crestine din Est si Vest. Daca Augustin reprezinta intrarea bisericii de Vest in valtoarea evului mediu intunecat, Aquino reprezinta iesirea din el spre un umanism crestin renascentist. Augustin si Aquino sunt ambii apologeti crestini de cea mai inalta calitate intelectuala, diferenta consta in crestinismul pe care-l reprezinta. Ambii au scris opere teologice de o valoare incontestabila, diferenta o reprezinta doctrinele pe care ei le reprezinta. Datorită lui Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă, Civitate Dei reprezentata de Biserica apuseană care îşi asumă rolul activ de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva “slujitorilor satanei”, duşmani ai Bisericii latine şi deci ai Dumnezeului creştin, cum este el vazut de papalitatea romana. Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe pământ (Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii lui Christos. Ingrozitoare invataturi, atat de diferite de crestinismul original asa cum este reprezentat in Evangheliile Noului Testament. Daca Augustin a avut parte de o viata foarte departata de sfintenie si morala crestina si numai in ultimii 30 din cei 76 pe care i-a trait au fost dedicati crestinismului, Aquino si-a dedicat in intregime toata viata matura teologiei si invataturilor crestine. La fel ca Averroes si Maimonide, Toma de Aquino a fost un enciclopedist si sistematizator al traditiilor religioase. Tomas de Aquino a facut pentru crestinism ceea ce a facut Maimonide pentru iudaism – a creat o teologie cu care credinciosul poate sa traiasca si sa o inteleaga. Daca Aristotel a creat o opera de aproape 1 milion de cuvinte, Aquino a creat o opera de 8 milioane de cuvinte, nu a existat pana la el si cred ca nici dupa el, un singur om care a avut o opera atat de complexa, masiva si completa.
Am inceput cu aceasta (lunga) introducere, in care am incercat sa-i diferentiez pe Augustin de Aquino, pentru a retracta comparatia intre ei, comparatia care fi similara uneia intre papa Alexandru al VI-lea si papa Ioan Paul al II-lea. Am fost extrem de surprins sa aud dizertatii savante din partea unor fruntasi ai vietii intelectuale dambovitene, care vorbeau cu nonsalanta de similitudinile dintre cei doi. Sunt sigur ca acest fruntas intelectual dambovitean nu a citit in viata lui nici macar o pagina din ambii autori, si se baza pe o carte plina de bazachonii, scrisa de Marie-Dominique Chenu un teolog catolic progresist (adica de stanga), pe care individul probabil o citise, cartea se numeste “Toma d’Aquino şi teologia”, traducere de Elena I. Burlacu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. Nu o cititi nici macar din intamplare sau plictiseala. OK la treaba,
Summa Theologiae este în primul rând o expunere sistematică, concisă şi globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înţelegere al invatatilor vremii. Toma reuşeşte, spre deosebire de oricare alt gânditor al generaţiei sale, să absoarbă şi să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările şi răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obţine este nu numai un grad mare de sinteză, dar mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Aristotel.
Summa Theologiae se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări, sistematizate după criteriile menţionate, având următoarea structură: Prima parte conţine 119 probleme şi expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al fiinţei, precum şi ierarhia divină şi doctrina creaţiei. A doua parte contine 303 probleme si tratează omul în relaţia sa cu Dumnezeu şi se ocupă de scopul omului, acţiunile umane, pasiuni şi obiceiuri, vicii şi păcate, legislaţie şi graţia divină. O a doua diviziune a părţii secunde trece la probleme cum ar fi credinţa, speranţa, prudenţa, temperanţa, minunile. În fine, o a treia parte care este compusa din 90 probleme, plus o anexa de de alte 99 intrebari care tratează probleme despre întrupare, despre viaţa lui Iisus, sacramente, botez, Euharistie, penitenţă, căsnicie.
Deoarece am discutat in postarile noastre anterioare despre sufletul uman vazut de Averroe si de Maimonides, sa vedem putin care sunt parerile lui lui Toma de Aquino in aceasta discutie:
“Ca formă, sufletul este formal identic la toţi indivizii umani, ceea ce înseamnă că noi nu suntem diferiţi prin forma substanţială. Diferenţele dintre indivizi sunt date de constituţia sau structura particulară a corpului, care acţionează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei. În acest sens, trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ este diferită de cea a altui individ, datorită diferenţelor existente între puterile perceptive, între imaginile şi reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepţia este particulară. Numai ceea ce este inteligibil este înţeles, iar speciile inteligibile sunt desprinse de către intelect din aceste imagini particulare ale lucrurilor.
Sufletul este capabil de cunoaştere, însă nu percepe inteligibilul în mod direct, ci numai prin lucruri şi mai ales între anumite limite şi într-un anumit fel, condiţionat de corporalitatea sa. Cunoaşterea apare prin contactul cu obiectele individuale şi sensibile care imprimă în simţuri speciile lor imateriale. Acesta este, de altfel, unul din punctele cruciale prin care Toma se distinge de predecesorii săi , anume rolul trupului în percepţia şi intelecţia umană. Ca rezultat imaterial al acţiunii obiectului asupra organului de simţ capabil să-l perceapă, specia conţine un element inteligibil care se revelează intelectului.
Astfel, intelectul este capabil să primească inteligibilele pe care nu le conţine în mod actual (fiind în acest sens un intelect pasiv sau posibil). Pe de altă parte, iluminat fiind de Dumnezeu, el are posibilitatea de a desprinde inteligibilele din imaginile sensibile ale lucrurilor provenite din senzaţie. În acest sens el este un intelect activ sau agent, facultatea de cunoaştere cea mai înaltă prin care ne apropiem cel mai mult de îngeri. Prin intelectul agent, inteligibilul existent în mod virtual în datele simţurilor trece în act. Finalitatea existenţei umane este vederea lui Dumnezeu. Aceasta necesită intervenţia graţiei divine deoarece intelectul uman are nevoie de o întărire, de intervenţia unei puteri supranaturale care să-l ridice dincolo de limitele sale naturale.”
Despre Summa vom discuta mai indelungat intr-o postare ulterioara daca voi simti dorinta cititorilor la o eventuala postare de continuare, in orice caz vom vorbi despre cele cinci “argumentele existenţei lui Dumnezeu” intr-o postare in care vom analiza niste pareri mai recente aparute intr-o carte interesanta, tradusa si in limba romana pe care o voi recenza in curand.
Nota:
[1] Doctor al Bisericii este denumirea dată celor mai de seamă teologi creştini. În Răsărit titlul a fost conferit relativ spontan („părinte al Bisericii”), iar în Apus cu respectarea anumitor formalităţi. Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuţi atât de Bisericile Orientale, cât şi de cea Romano-Catolică. Bisericile Orientale, chiar dacă nu-i denumesc astfel („Doctores Ecclesiae”), îi venerează, avându-i trecuţi în calendar.
Bibliografie in limba Romana:
Dancă, Wilhelm, Logica filosofică. Aristotel şi Toma de Aquino, prefaţă de Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Mesaroş, Claudiu, Filosofii cerului. O introducere în gândirea Evului Mediu, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.
Maimonide – “Călăuza rătăciţilor” 11/05/2009
Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.Tags: Codex, Filozofie, Istorie, Judaism, Magnus Opus, Maimonide, Religie
comments closed
Pentru mine reusita si valoarea unei lucrari stiintifice, filozofice sau teologice consta in impactul pe care ea il are asupra generatiei careia ii apartine si a celor urmatoare. Deoarece aproape nimic nu este “nemuritor”, valoarea lucrarilor originale, considerate valoroase, se poate evalua si prin prisma continuatorilor, care improspateaza sau adapteaza ideea originala realitatilor alterate, transformate, sau reinnoite. A avut Dante impact? Bineinteles ca a avut. Valoarea operei sale este constanta. Limba literara italiana a evoluat de la el si a ajuns la noi de la el prin cei ce l-au urmat. Metaforica, stihuirea si tot ce a creat a ramas, s-a adaptat, a existat si va exista intodeauna si nu numai, in anticariate sau editii bibliofile. Se poate spune asta si despre Maimonide ? Da se poate spune. Pentru superba lui lucrare filozofica “Călăuza rătăciţilor”? In nici un caz. El va ramane in istorie pentru lucrarile lui teologice si nu pentru aceasta minunata lucrare filozofica.
Experimentul de a adapta filozofia greaca cu logica si metafizica ei la iudaism nu a inceput cu Maimonide si nici nu s-a terminat cu el. Inaintea lui, cu vre-un mileniu, a facut-o Filon din Alexandria si cu 500 de ani mai tarziu a facut-o Mendelson, au reusit? NU, nu au reusit. Averroe si Toma de Aquino au fost mari filozofi, au creat ei o filozofie durabila si influenta? Poate, probabil ca nu. Toma de Aquino va ramane pentru totdeauna un mare invatat crestin nu pentru lucrarile lui filozofice, ci pentru Suma theologiae, pe care eu o consider in primul rand o lucrare teologica (despre care vom discuta intr-o postare imediat urmatoare). Toma de Aquino, ca si Maimonide, au ramas teologi in domeniul credintelor religioase proprii.
Baruch Spinoza a fost un mare filozof, el a fost influentat de cei trei despre care discutam (Maimonide, Averroe si Toma de Aquino), a reusit el sa creeze o filozofie durabila si influenta? DA. Pentru asta el a fost nevoit sa-si paraseasca credinta stramoseasca, fara de a adopta o alta. El a devenit panteist, el nu a reusit sa ramana in granitele religiei lui. Exista posibilitatea unei reconcilieri intre religie si curentele filozofice bazate pe antichitatea greaca. Raspunsul meu este absolut negativ. Rationalul religios implica mult mai mult decat ceea ce este oferit de filozofia greaca. Filosofia nu poate explica si înţelege tainele revelaţiei.
Maimonide a creat doua opere care pot fi considerate magnum opus. În anul 1180, Maimonide definitivează lucrarea sa „Mişne Tora„, în 14 volume, un cod autoritar al legilor iudaice, scrise şi orale. Între 1176 şi 1200 , lucrează la principala sa operă filozofica, Călăuza rătăciţilor (în arabă: Dalalat al-Ha’irin, tradusă apoi în ebraică: More nevuchim).
Daca opera lui teologica se va dezvolta si va transforma judaismul la ceea ce este astazi, Călăuza rătăciţilor va ramane o opera de o estetica extraordinara si o experienta sincretica imposibila (dupa parerea mea) de a reconcilia inreconciliabilul.
Maimonide a formulat de asemenea un credo al iudaismului pe care l-a exprimat in eseul sau Cele Treisprezece Articole ale Credintei. Printre altele, acest credo afirma credinta in unicitatea lui Dumnezeu, originea divina a Torei si viata de apoi. Cea de-a doisprezecea afirmatie de credinta – „Cred din inima in venirea lui Mesia si, chiar de va intarzia, eu tot il voi astepta” (Ani ma’amin be’emuna shelema be’vi’at haMaschiach, ve’af al pi she’hitname’ah ani ma’amin).
Din punct de vedere filozofic, Maimonide a fost un rationalist religios. El credea ca ratiunea trebuie sa conduca toate lucrurile, atat timp cat doctrinele absolute ale Torei-Pentateuhului (primele 5 carti ale Vechiului Testament, atribuite lui Moise) nu sunt sacrificate. Călăuza sa incurajeaza cautarea unei filozofii rationale a iudaismului. Majoritatea scrierilor filozofice din Călăuza lui Maimonide se refera la Dumnezeu si la alte probleme filozofice de interes general, nu exclusiv evreiesc.
Maimonide a fost tradus in limba Romana de Dr. Madeea Axinciuc, si publicat in 2002 volumul Moise Maimonide. “Calauza ratacitilor” ca itinerar al mintii in Dumnezeu la Editura Academiei Române. Semnalez si o carte foarte recenta (pe care nu ami citit-o, inca), Profetul si oglinda fermecata. Despre imaginatie si profetie in „Calauza ratacitilor” de Moise Maimonide, Humanitas, 2008.
Este “Călăuza rătăciţilor” o carte de citit? Pentru publicul general probabil ca nu. Pentru cei interesati in iudaism sau in filozofie medievala neo-aristotelica si neo-platonica, inclusiv cea crestina, este recomandat cu caldura.
Doua fragmente in traducerea doamnei Dr. Madeea Axinciuc:
Orice similitudine între Dumnezeu şi noi este inadmisibilă
“… Să ştii că similitudinea este un anume raport între două lucruri, şi de fiecare dată când între două lucruri două lucruri nu se poate deloc admite un raport, nu se poate nici imagina o similitudine între ele. În egală măsură, de fiecare dată când nu există similitudine între două lucruri, nu există nici raport între ele. Astfel, de exemplu, nu se spune: “Cutare căldură este asemănătoare cutărei culori”, nici “cutare sunet seamănă cu cutare dulceaţă”, şi acest lucru este clar în el însuşi. Or, cum raportul dintre noi şi Dumnezeu, vreau să spun, dintre El şi tot ceea ce este în afara lui, este [un lucru] inadmisibil, se deduce că similitudinea este şi ea inadmisibilă. Trebuie ştiut că, de fiecare dată când două lucruri fac parte din aceeaşi specie, vreau să spun, când quidditatea lor este una, şi ele diferă doar prin mărime şi micime, sau prin forţă şi slăbiciune, sau prin alte lucruri de acest fel, ele sunt în mod necesar asemănătoare între ele, deşi diferă prin genul de diferenţă menţionat. Astfel, de exemplu, sămânţa de muştar şi sfera stelelor fixe sunt asemănătoare în aceea că au trei dimensiuni, şi, deşi cea din urmă este extrem de mare şi cealaltă extrem de mică, ideea existenţei unor dimensiuni este aceeaşi în ambele. De asemenea, ceara care se topeşte la soare şi elementul focului sunt asemănătoare în faptul că au căldură, şi, deşi căldura celui din urmă este extrem de puternică şi cea a celuilalt extrem de slabă, ideea de manifestare a acestei calităţi este totuşi aceeaşi în ambele…”
Moise Maimonide, Despre îngeri (fragment)
“…Îngerii nu au nici ei corp. Ei sunt, dimpotrivă, Inteligenţe separate de orice materie. Totuşi, sunt fiinţe create de către Dumnezeu, aşa cum vom arăta. În Bereşit rabba se spune: “Expresia “sabie de flacără vâlvâitoare” (Facerea 3, 24) corespunde acesteia: “Servitorii Săi sunt un foc arzător” (Psalmul 100, 4). [Se spune] ”vâlvâitoare” pentru că [îngerii] se transformă când [numiţi] “bărbaţi”, când “femei”, când “vânturi” [sau “spirite”], când “îngeri”.” Prin acest pasaj s-a declarat că ei nu sunt materiali absolut deloc, că nu au figură stabilă şi corporală în afara spiritului, şi că dimpotrivă, toate acestea nu există decât în viziunea profetică şi conform acţiunii facultăţii imaginative, aşa cum vom spune atunci când vom aborda sensul veritabil al profetismului. Dacă spunem [în acest pasaj]: “când femei”, este datorită faptului că profeţii îi vedeau uneori pe îngeri sub figura femeilor, şi este o aluzie la acest pasaj din Zaharia (5, 9): “Şi iată am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de barză. Şi ele au ridicat efa între pământ şi cer…”
Despre manuscrisul Copenhaga al „Călăuzei rătăciţilori” lui Maimonide , puteti citi pe Paleografia
Ibn Ruşd – Averroes 08/05/2009
Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.Tags: Homo Religiosus, Ibn Ruşd - Averroes, Magnus Opus, Religie, Spiritualitate, Teologie
comments closed
Averroes – Tahāfut al-Tahāfut (“Incoerenţa incoerenţei”)
Conceptele originale ale filozofiei lui Averroes (Ibn Ruşd) pot fi formulate prin 5 principii directe si unul prezumtiv (formulat de filozoful Averoist, Boëtius), acesta sunt:
- Exista un singur adevar, dar sunt cel putin doua cai de a ajunge la el: prin filozofie sau prin religie.
- Universul este etern.
- Sufletul este divizat in doua parti: primul cel individual, si al doilea divin.
- Sufletul individual nu este etern, cel divin este.
- Sufletul divin este impartasit de toti oamenii (monopsihism – monopsychism) .
- (prezumtiv Averroist) resurectia din moarte este imposibila.
In anul 529 d. Hr. anul în care împâratul Justinian a decretat închiderea şcolilor de filosofie din Atena, intentia a fost ca înfluenţa filosofiei greceşti sa dispara din lumea crestina. S-a intamplat insa câ gândirea filosoficâ din Orient va prelua gandirea filozofica greaca (prin intermediul filosofilor crestini-sirieni, arabi şi evrei) va înapoia culturii Occidentale operele lui Platon şi Aristotel, care vor cunoaşte începând cu secolul al XIII – lea o popularitate deosebitâ. Étienne Gilson ne spune câ necesitatea de a citi Vechiul, Noul Testament şi scrierile pârinţilor Bisericii în originalul grec i-a fâcut pe sirienii convertiţi la creştinism sâ înveţe limba greacâ iniţiindu-se totodatâ în ştinţa şi filosofia greceascâ. În acest fel au pâtruns în Orient, printre altele şi scrierile lui Plato, Aristotel, Euclid, Arhimende, Teophrast şi Alexandru din Aphrodisia, aceştia au fost traduşi fie în limba siriaca şi apoi în arabâ, fie direct în arabâ. Aceste scrieri vor face un lung ocol ca sâ ajungâ prin intermediul arabilor şi evreilor înapoi în Occident.
Astazi este clar ca sirienii au transmis în mod eronat arabilor 2 lucrâri neo-platonice: Teologia şi Liber de causis ca aparţinând lui Aristotel, însâ ele nu sunt decât produse ale şcolii lui Plotin: prima este un extras din Eneadele lui Plotin, iar a doua un rezumat al lucrârii Elementatio Theologica scrisâ de Proclus. Aceste lucrâri au influenţat gândirea arabâ care va cãuta sâ interpreteze pe Aristotel în conformitate cu aceste tratate, împâcând printr-o sintezã sui-generis aristotelismul cu neo-platonismul. S-au fâcut chiar şi analiza unor tendinţe în filosofia arabâ din Evul Mediu: grupul de filosofi orientali (secolele IX-XI) din care fâceau parte Al-Kindi (d. 874), Al-Farabi (d. 950) şi Ibn Sina sau Avicenna (980-1037), aceştia acceptaserâ doctrina neo-platonicâ a emanţiei, transpunând-o în termeni islamici şi chiar gãsind corespondenţe în teologia dogmaticâ (unicitatea lui Allah); grupul filosofilor occidentali arabi, andaluzian şi maghrebit, compus din Ibn Bagga, Ibn Ţufayl (Abubacer) şi Ibn Ruşd (Averroes), aceştia au avut o influenţâ deosebitâ creştinâtaţii, cunoscut fiind curentul augustinian-avicennian sau cel averroist, de care a fost apropiatâ gâdirea unor Toma de Aquino, Spinoza sau Leibniz . Principalele centre de studii greceşti erau, înainte de apariţia islamului, la Edessa, Nisibe, Gundisabur (pentru nestorieni), Antiohia şi Amida (pentru iacobiţi). Acestora li s-au adâugat vestitele centre islamice de la Kufa, Basra, şi Bagdad, manuscrisele erau procurate prin „misiuni” trimise de califi la curtea bizantinã, sau prin eforturile personale ale învãţaţilor. Cum existau de obicei mai multe manuscrise ale aceluiaşi text, efortul descifrârilor consta mai ales în ale colaţiona şi a stabili un text critic, dând adesea şi variante, cel puţin în glosele marginale, iar dupâ numeroase revizuiri erau traduse în limba arabâ.
“Averroismul” deşi pleaca de la filosofia lui Aristotel, considera ca lumea este materiala (materialism), fara început şi fara sfarşit, şi nu poate fi creata, nici distrusa, sufletul este nemuritor, iar treptele cunoaşterii sunt treptele cunoaşterii raţionale şi nu acelea indicate de teologie, coerenţa teoriei dublului adevar. Una din încercãrile cele mai originale ale lui Averroes a fost aceea de a stabili cu exactitate raportul dintre filosofie şi teologie, iniţial, Avicenna susţinuse în tratatul despre “Distrugerea filosofilor” câ exsta un singur adevâr, acela din Coran, însâ Averroes va arâta câ ceea ce este adevarat din punct de vedere ştiinţific, poate fi fals din punct de vedere teologic şi ceea ce este edevarat din punct de vedere teologic poate fi fals din punct de vedere ştiinţific, aceasta este faimoasa teorie a dublului adevar. Ca şi Toma de Aquino, mai târziu, Averroes va aşeza cunoaşterea filosoficâ în vârful ierarhiei cunoaşterii, pentru ca ştiinţa este o cunoaştere mai desâvârşitâ decât credinţa, deşi, crediunţa este mai puţin evidenta decât raţiunea, este la fel de certa. Existâ controverse şi astâzi privind orientarea lui Averroes, dacâ a fost sau nu raţionalist, unii susţin cã era un raţionalist pur, alţii, din contrâ, afirmâ mai nuanţat rolul raţiunii în sistemul sâu filosofic, şi asta pentru câ Averroes nu înlocuieşte datul revelaţional cu unul raţional, chiar nici nu-l supune cercetarii raţiunii, aici datul revelaţional formeaza „principiile religiei, iar omul care le cerceteazâ şi se îndoieşte de ele meritâ pedeapsa”.
Cel care are acces la înţelegerea filosoficâ a textului sacru trebuie sâ-l interpreteze filosofic, caci sensul sâu suprem este adevâratul sens al revelaţiei, iar ori de câte ori se iveşte neconcordanţâ între textul religios şi concluzile demonstrative, este necesar sa se interpreteze textul în manierâ filosoficã în aşa fel încât sa se realizeze concordanţa de sens. În aceasta, constâ de altfel, superioritatea filosofiei, a raţiunii, faţã de religie, adica în obligativitatea ei de a gãsi modalitatea de interpretare care sã concorde cu adevârul revelat.
Gândirea lui Averroes este prezentata, ca pe o strâdanie conştientâ de a restitui în toatâ puritatea ei filosofia lui Aristotel, care considera el, era alteratâ de platonismul introdus în ea de predecesorii lui. Averroes a înţeles foarte bine care erau interesele teologice ce înlesniserâ acest amestec, ştia câ restaurarea aristotelismului autentic însemna excluderea din filosofie a tot ceea ce se potrivea mai bine cu religia. Creştinii care l-au citit nu s-au înşelat nici ei în aceastâ privinţâ, iar cei cârora nu le-a plâcut plâcut filosofia lui, nu se vor da în lâturi sâ invoce, împotriva creştinilor ce vor dori, dimpotrivâ, sâ se inspire din ea, pericolul pe care îl reprezente aceastã filosofie pentru credinţâ .
Repudiat de coreligionarii sâi, Averroes va exercita totuşi o mare influenţâ în cercurile evreieşti şi creştine, operele sale vor fi traduse în ebraicâ şi latinâ în secolul al XIII – lea şi în prima jumâtate a secolului al XIV –lea. În gândirea scolasticâ medievalâ scrierile averroiste vor pâtrunde mai ales prin traducerile latineşti fãcute de Michel Scot, la Toledo, care va fi considerat drept „fondator al averroismului”. În secolele XV-XVI, averroismul ajunge şi în Italia de Nord, unde Niphus şi Zimara vor comenta câteva din scrierile lui Ibn Rsud, însâ traducerile în latinâ au fost fãcute dupâ versiuni ebraice.
Împotriva averroismului s-au ridicat umaniştii medievali, care gâseau satisfacţie în filosofarea liberâ. Gânditorii elenişti au criticat, la rândul lor, interpretârile averroiste la Aristotel, iar platonicienii, începând cu Marsilio Ficino, vor reactualiza, în perioada Renaşterii, învâţâtura Academiei în toatâ plinatatea ei, ca reacţie împotriva lui Aristotel şi a comentatorului sãu.
La 1270 avea loc prima condamnare a unor teze eretice, de către episcopul Tempier al Parisului. Lista de propoziţii condamnate cuprindea 13 teze eretice legate de doctrina averroistă a mopnopsihismului şi de teoria aristotelică a Primului Motor. In 1277 este pronuntat un edict de condamnare emis de acelasi episcop Tempier al Parisului la adresa majoritatii tezelor filosofice averroiste. Evenimentul a avut loc în contextul unor scandaluri apărute în mediul universitar parizian, în urma conflictului doctrinar între Averroiştii latini (reprrezentaţi de Siger din Brabant) şi dominicanii lui Toma din Aquino. Cea de a doua condamnare publică a tezelor averroiste, lista cuprindea nu mai puţin de 219 propoziţii. Deşi îndreptată împotriva averroismului, condamnarea din 1277 a lovit indirect şi asupra unor texte ale lui Toma din Aquino, deoarece Toma se preocupase îndelung tocmai cu preluarea textelor aristotelice în cultura creştină. Or, episcopul Tempier al Parisului include pe lista celor 219 teze condamnate şi câteva elemente care, unor franciscani, li se vor părea a fi enunţuri tomiste. În acest fel, cea de a treia tabără a „certei pariziene”, cea franciscană, a influenţat decisiv întârzierea cu care sfântul Toma va fi corect perceput. Problema este nuanţată: franciscanii, de tradiţie augustiniană, nu aderau deloc la această preluare creştină a peripatetismului iar idealul tomist li se va părea indezirabil. Astfel încât, constată destui cercetători, lista propoziţiilor condamnate la 1277 reflectă, sub umbrela unei decizii eclesiale, numai o anumită percepţie asupra problemelor: cea franciscană.
De asemenea, Condamnarea de la 1277 a avut şi un rol major în formarea mentalităţii moderne, datorită cenzurii aplicate asupra filosofiei realiste. Spre deosebire de cele anterioare, ea nu mai interzice explicit predarea textelor lui Aristotel, ci vehicularea anumitor teze care, de astă dată, aveau provenienţe diferite.
Aceste condamnãri vor fi ratificate de teologii de la Oxford, întruniţi sub preşidenţia Arhiepiscopului de Canterbury, Robert of Kilwardeby, în profida acestor condamnâri, averroismul va supravieţui pânâ la apariţia ştiinţei experimentale moderne din timpul lui Galileo Galilei.
Citate si Bibliografie:
- Étienne Gilson, La philosophie du Moyen Âge, p. 97, Filosofia în Evul Mediu, de la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, traducere de I. Stănescu, Bucureşti, editura Humanitas, 1995, p. 331.
- Grete Tartler, Înţelepciunea arabã (sec. V-XIV), Iaşi, editura Polirom, 2002, p. 115.
- Frederick C. Copleston, Medieval philosophy, New York and Evanston, Harper Torchbooks, 1961, p. 63.
- Bilba Daniel, Aspecte ale Metafizicii la Averroes (Ibn Rushd) şi problematica originii fiinţei
- Averroes Tahafut al-Tahafut (The Incoherence of the Incoherence), translated from the Arabic with Introduction and notes by Simon van den Bergh, UNESCO Collection of Great Works, printed at the University Press, Oxford, 1954, p. 315, apud Remus Rus, op. cit. p. 285.
- Ibn Ruşd (Averroes). 2001. Cuvânt hotârâtor. Traducere din limba arabâ: George Grigore. Editura Kriterion, Cluj.
Theophyle Books Blog 