jump to navigation

Huntington: Ciocnirea civilizatiilor 04/11/2010

Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20), Carte Politica.
Tags: , ,
comments closed

Samuel Phillips Huntington (1927-2008) fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizațiilor. Samuel P. Huntington, s-a impus pe plan mondial, în 1993, când a publicat Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. O altă carte fundamentală, Ordinea politică a societăților în schimbare.

În ultimii ani a predat la John M. Olin Institute for Strategic Studies al Universității Harvard și a fost consilier al Departamentului de Stat (Ministerul de Externe) al SUA. În anul 1993 a publicat în revista Foreign Affairs studiul intitulat ” Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, care a provocat o amplă dezbatere. Tezele lui Huntington contrazic pe cele ale lui Francis Fukuyama, exprimate în 1991, care preconizau succesul global al democrației liberale după sfârșitul Războiului Rece. (Sursa:Wikipedia)

Articolul integral pe PoliteiaWorld

Feodor Dostoievski – un sfânt şi păcătos actual. 07/09/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20).
Tags: ,
comments closed

Dostoievski a fost considerat drept precursor al existenţialismului, precum şi profet mistic, religios şi politic – atât revoluţionar, cât şi reacţionar – şi, după părerea lui Thomas Mann, întruchipează „un sfânt şi un păcătos în aceeaşi persoană„. Această complexitate a personalităţii lui, detectată de Sigmund Freud, precum şi temele variate abordate în scrierile lui Dostoievski au o bază biografică. La fel ca şi Dickens, Dostoievski s-a lăsat atras de senzaţional pentru a ajunge la dezvăluirea unui personaj prin alte mijloace. Toate cele patru mari romane ale lui – Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov – se axează pe crime care formează baza dramatică a explorărilor sale psihologice şi a confruntării de idei ce-i stârneau interesul: binele şi răul, voinţa liberă şi autoritatea, credinţa şi neîncrederea. În Crimă şi pedeapsă, intelectualul Raskolnikov comite crima împotriva cămătăresei şi a surorii acesteia dintr-un complex de motive pe care le dezvăluie în mod treptat romanul. Acesta furnizează mijloacele de expunere a unor informaţii filozofice şi psihologice din interior, vizualizând scene şi decoruri care funcţionează în acelaşi timp ca particulare şi universale. Raskolnikov este şi un individ complet realizat şi emblematic pentru condiţia pe care Dostoievski a explorat-o în adevăratul tur de forţă reprezentat de Însemnări din subterană (1864), unde vorbitorul este sfâşiat lăuntric şi silit să încerce să se reconecteze la lumea sa, dar se vede incapabil să facă faţă acestei integrări.

192-1

Feodor Dostoievski s-a născut la Moscova, într-un spital pentru săraci, unde tatăl lui lucra ca medic rezident. Acesta era un om violent, dominator şi alcoolic, care avea să fie asasinat în cele din urmă în 1839 pe moşia lui de către iobagii care s-au răzbunat pentru tratamentul inuman la care îi supusese. Fascinaţia lui Dostoievski pentru crimă şi tiranie a constituit rezultatul asocierilor cu tatăl său. În 1843, Dostoievski a absolvit şcoala de inginerie militară, dar nu a acceptat postul oferit, optând pentru cariera de scriitor. În anii ’40 a publicat două romane, Oameni sărmani, o lucrare realistă despre proletari, şi Dublura, povestea unui funcţionar public paranoic, care se întâlneşte cu sosia sa, ce ar fi putut fi fratele său geamăn. Dublura a marcat interesul lui Dostoievski pentru stările psihice aparte.

În 1849, Dostoievski a fost arestat din cauza apartenenţei sale la grupul Petraşevski, o formaţiune în cadrul căreia se purtau discuţii utopice, şi condamnat la moarte. Deşi sentinţa conspiratorilor avea să fie comutată în exil într-un lagăr de muncă din Siberia, poliţia ţaristă a înscenat mai întâi un simulacru de execuţie, aliniindu-i pe condamnaţi în faţa plutonului de execuţie, înainte de a le anunţa schimbarea sentinţei. Dostoievski a petrecut zece ani în exil, dintre care patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanţuri la picioare într-o exploatare de cherestea şi şase ca simplu soldat într-un fort siberian din apropierea graniţei cu Mongolia.

Suferinţele prin care a trecut Dostoievski sunt descrise în Amintiri din casa morţilor (1862); pentru el acestea echivalau cu a fi îngropat de viu şi cu identitatea distrusă, idee la care avea să revină de nenumărate ori în romanele sale, în realizarea portretelor de alienaţi şi în sondarea sufletelor criminalilor. Experienţa aceasta i-a agravat epilepsia de care a suferit toată viaţa şi a pus capăt căutărilor unei alternative socialiste pentru problemele Rusiei. În locul acesteia Dostoievski avea să-şi dezvolte o filozofie radicală conservatoare, bazată pe teoria sa referitoare la depravarea înnăscută a fiinţei umane, pe ideea descompunerii Occidentului şi pe credinţa în naţionalismul rus şi în creştinismul rudimentar.

În 1859 lui Dostoievski i s-a permis să demisioneze din armată şi să se întoarcă la St. Petersburg, unde a încercat să-şi reia cariera literară. Se căsătorise cu Maria Isaeva în perioada exilului siberian, dar căsnicia lor a fost un eşec. Aceasta a murit de tuberculoză în 1864. În pofida vieţii de familie nefericite, a unei poveşti de dragoste furtunoase, a datoriilor cronice şi a dependenţei de masa de joc, Dostoievski a publicat în 1866 Crimă şi pedeapsă, care a fost primită favorabil de critică. A urmat apoi Idiotul în 1868. Dostoievski s-a îndrăgostit de Anna Grigorievna, stenografa angajată ca să-i copieze Jucătorul, o carte pe care a terminat-o în douăzeci şi şase de zile pentru a satisface pretenţiile editorului. Anna Grigorievna i-a oferit lui Dostoievski un sentiment de stabilitate în ultimul deceniu al vieţii sale, când a scris Posedatul (1873), Adolescentul (1876) şi capodopera sa, Fraţii Karamazov (1880). Romancierul a murit de emfizem pulmonar, la câteva luni după ce rostise un discurs înflăcărat pentru comemorarea lui Aleksandr Puşkin în care vedea ilustrarea ideii de pace şi frăţie.

Răspunsurile lui Dostoievski la unele dintre cele mai persistente şi mai tulburătoare întrebări ale vieţii sunt mute şi ambigue, acesta fiind mai convingător în ipostaza de vizionar al dilemelor decât în aceea de filozof care oferă soluţii. Forţa romancierului rezidă în sondarea delicată şi abilă a inimii, minţii şi sufletului omenesc.

In zilele urmatoare vom incerca sa analizam impreuna doua opere nemuritoare “Crimă şi pedeapsă” si monumentala “Fraţii Karamazov” si voi incerca sa va conving de actualitatea lor. Poate chiar va voi convinge sa le recititi  🙂

Byron: Pentru Suflet 13/08/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20), Poezie.
Tags: , , , , ,
comments closed

173-1George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron, s-a născut în 1788 la Londra şi a decedat în 19 aprilie 1824 la Mesolongion, Grecia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Shelley şi John Keats, contemporani ai săi.Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morţii poetului. Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci şi vieţii sale, trăită în extravaganţă, cu numeroase poveşti de dragoste, datorii, despărţiri, acuzaţii de incest şi sodomie.  Byron a fost un lider regional al organizaţiei revoluţionare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei şi mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independenţă grecesc, fapt pentru care grecii îl consideră un erou naţional. El a murit din cauza unei febre tifoide (sau malaria)  în Mesolongion.

173-2

Un poet desavarsit, romantic adevarat si un luptator pentru libertate, Byron va ramane in istorie la fel de mare ca si in literatura universala.

Romanţă

Traducere de Ion Heliade Rădulescu

A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând

A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.

Tolstoi: Învierea 09/08/2009

Posted by Theophyle in Carte Moderna (sec 19-20).
Tags: , , , ,
comments closed

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moşia Iasnaia Poliana, Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moşie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viaţă specifică aristocraţilor. Perioada fascinanta in viata lui Tolstoi este fara indoiala perioada in care Tolstoi se intoarce la crestinismul primar perioada  finala a vietii lui.

169-1

In aceasta perioada a vieţii, Tolstoi caută din ce în ce mai atent înţelepciunea supremă şi mântuitoare. O caută în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înţelepţi, in vechea filozofie chineză, indiană, ebraică, creştină. Caută răspunsuri în operele unor gânditorilor profeţi Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Insistenţa lui Tolstoi în promovarea pacifismului şi împotrivirea faţă de război au dus, în cele din urmă, la întemeierea şcolii de gândire tolstoiene. În realitate, Tolstoi a încercat să îşi trăiască filozofia, luptând pentru sprijinirea victimelor foametei, donând bani pentru protejarea celor oprimaţi, şi susţinând prin alte mijloace recucerirea păcii.

Convingerile filantropice ale scriitorului au început să iasă la iveală în jurul vârstei de cincizeci de ani. În intervalul 1873 – 1875 şi-a pierdut al cincilea şi al şaselea fiu, pruncul care i-ar fi fost a treia fiică, precum şi două mătuşi. Punându-i în pericol viaţa fericită, teama de moarte a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe gândurile lui Tolstoi, ajungând să se gândească la sinucidere ca la singura modalitate de a avea control asupra propriei sorţi. Din acel moment, a început să caute răspunsuri în religie, însă nu în credinţa care i-a fost predicată din copilărie, cea a Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica pe care o cunoştea nu era altceva decât o proteză pentru Ţar, care sprijinea războiul şi promova validitatea pedepsei cu moartea. Pur şi simplu, nu putea să creadă într-o biserică ce propovăduia iubirea şi milostenia Domnului la slujba de duminică, pentru ca în restul săptămânii să accepte crima.

169-2

Astfel, Tolstoi a întreprins propriile cercetări, şi a descoperit Scripturile, fără să creadă însă în învierea lui Iisus, în Sfânta Treime sau în profeţii. Din întreaga Evanghelie, singurul lucru pe care l-a găsit demn de reţinut a fost Predica de pe Munte, şi porunca lui Iisus Hristos de a ne împotrivi răului. În urma cercetărilor, în 1879, Tolstoi a scris o serie de lucrări unde îşi concentrează eforturile în analiza credinţei. În ultimii ani, Tolstoi, în dorinţa de a aprofunda educaţia populaţiei cu privirea la filozofia sa, l-a ales ca partener pe Certkov. Foarte asemanator cu Tolstoi, Certkov se născuse într-o familie bună, luptase în armata rusă, iar acum dorea emanciparea iobagilor. Cei doi au pornit astfel un proces de educare atât a celor sărmani cât şi a iobagilor, în vederea demarării acelor schimbări pe care le doreau pentru naţiunea lor. “Să nu te împotriveşti răului prin forţa.” – este lozinca sa, care, implicit, condamnă orice acţiune revoluţionară.

Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, când se afla deja în plină glorie literară, el scrie romanul „Învierea”, al cărui actiune se petrece în jurul lui Nehliudov, nobilul ce-şi caută mântuirea de un păcat al tinereţii şi tânjeşte după o viaţă nouă. Tolstoi a început să lucreze la romanul Învierea la 26 decembrie 1889 şi a lucrat cu unele întreruperi, timp de zece ani, până la 17 decembrie 1899, când l-a finalizat. În urma publicării acestui roman, Tolstoi va fi excomunicat de către biserică.

169-3

Punctul de plecare al „Învierii” este un fapt de cronică judiciară. În cadrele acestui fapt divers, Tolstoi şi-a turnat noile idei, precum şi amintiri, experienţe, remuşcări. Una dintre aventurile erotice marcante trăite de autor a fost transcrisă în „Învierea”.

 „În tinereţea mea am dus o viaţă foarte stricată, şi două întâmplări mă urmăresc în mod deosebit până azi.” – declară Tolstoi.

Prinţul Nehliudov este numit membru într-o comisie de juraţi, întrunită pentru a judeca şi condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaşte: este chiar Katiuşa Maslova, fosta servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a decăderii. Pradă unor atroce remuşcări, Nehliudov renunţă la moşii şi la viaţa mondenă, o urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obţine graţierea, îi cere, spre a-şi ispăşi greşeala faţă de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze asupra adevărurilor Evangheliei.

Este un roman de o frumusete rara, de citit,  daca puteti. In postarile viitoare poate vom aborda opera lui Tolstoi mai detaliat.

Bibliografie:

Orwin, Donna,  The Cambridge Companion to Tolstoy. Cambridge Univ. Press, 2002
Tolstaya, S.A. The Diaries of Sophia Tolstoy, Book Sales, 1988
Wikipedia under GNU license.

Søren Kierkegaard – Omul cu “Frică si cutremur” 25/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Moderna (sec 19-20).
Tags: , , , ,
comments closed

Søren Kierkegaard (1813- 1855) este unul din cei mai influenti filozofi şi teologi crestini din secolul al XIX-lea. Concepţia filozofică a lui Kierkegaard este filozofia neputintei  omului de a-şi alege destinul. Se poate spune fara dubiu ca Søren Kierkegaard este “tatal” filozofiei existenţiale.  Studiază teologia intre anii 1830 şi 1840 la Universitatea din Copenhaga, susţinându-şi dizertaţia finală in iulie 1840 cu o teză despre ironia socratică. În acelaşi an, se logodeşte cu tânăra Regine Olsen, in vârstă de numai 18 ani. În octombrie 1841, din motive extrem de neclare, el rupe logodna. Pasiunea lui neimplinita fata de Regine Olsen il va chinui toata viata si va lasa urme adinci in gandirea lui filozofica si teologica.  Renunţă la intenţia de a se face pastor evanghelic, dedicându-se cu precădere filosofiei, şi pleacă la Berlin, pentru a audia cursurile lui Schelling.

Articolul poate fi citit si comentat  integral pe Politeia World

%d blogeri au apreciat asta: