jump to navigation

Thomas Kempis – De imitatione Christi 14/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , ,
comments closed

De imitatione Christi sau Imitatiunea lui Cristos, cum a fost tradusa in limba romana, este o carte care cere o regandire a traditiei religioase legata de invataturile crestine asa cum sunt reflectate in evangheliile Noului Testament. Trebuie sa subliniez ca din 1414, cand este datat primul manuscris si pana astazi, sunt cunoscute 4000 de editii diferite ale acestei carti, ABSOLUT ecumenica. Cartea a fost imbratisata (cu greu) de biserica catolica (desi autorii ei au fost calugari catolici), si mai usor de bisericile protestante si cele ortodoxe.  Cartea este compusa din 4 parti (volume): (1) Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului; (2) Poveţe pentru luminarea lăuntrică; (3) Despre mângâierea lăuntrică; (4) Despre Taina sfântului altar. Ultima parte este o interpretare mistica a invataturilor crestine.

105-1

Primele ediţii ale operei au apărut anonim, numele scriitorului rămânând învăluit în mister. Personal nu cred  în spiritul umilinţei acestui anonimat, ci mai mult in frica de posibilele represiuni ale inchizitiei. Polemica asupra paternităţii cărţii a izbucnit ceva mai târziu, în secolul al XVII-lea, stârnind o multitudine de pareri începând cu erudiţi şi filologi si sfarsind cu clerici din toate curentele crestine. O primă ipoteză a atribuit cândva textul vestitului teolog francez Jean Charlier, supranumit Gerson (1363-1429) cancelar al Universităţii pariziene si unul dintre marii animatori ai sinodului ecumenic de la Konstantz (1414-1418). Analiza stilistică a demonstrat însă lipsa de fundament a acestei presupuneri. Un examen stilistic la fel de atent a dus, de asemenea, la respingerea altei ipoteze (emisă de părintele iezuit J. Van Ginneken), potrivit căreia textul latin al Imitaţiunii ar fi, de fapt, o versiune tardivă după însemnări făcute în olandeza de magistrul Gerhard Groote însuşi, propagatorul mişcării spirituale la care ne-am mai referit Devotio Moderna. Un al treilea punct de vedere a susţinut, în sfârşit, că autorul formei originale a Imitaţiunii ar fi fost Ioannes Gerson, abate benedictin de Vercelli şi prieten cu sfinţii Anton din Padova şi Francisc din Assisi (+ cca 1243): atât analiza istorică cât şi cea filologică şi stilistică au demonstrat imposibilitatea materială a unei atari supoziţii.

105-2

Întemeiată pe o scrutare atentă a codicelor şi manuscriselor existente, analizând cu rigoare întreg aparatul  de texte din punct de vedere statistic, stilistic si filologic, cercetarea a izbutit să facă definitiv lumină în controversata problemă. Dificultatea întreprinderii fost sporită, cum era şi firesc, de faptul că anterior primelor tipărituri (mai întâi ca incunabul, înainte de 1500) Imitatio Christi a circulat destul de mult, în mai toate ţările Europei, sub formă de fragmente manuscrise, uneori şi ca întreg, dar cu titlu sau cu adnotări, subtitluri, interpolări şi glose (uneori derutante) – datorate copiştilor. (Dintre titlurile sub care Imitaţiunea lui Cristos a circulat în latină se mai poate cita si: De Imitatione Christi et contemptu omnium vanitatum mundi, Admonitiones ad vitam spiritualem, Liber internarum consolationum, De Musica ecclesiastica etc.) O stabilire temeinică a formei întregi şi fidele a textului original a fost şi rămâne opera umanistului francez Francois Joseph Desbillons (1711-1789) care a dat, la 1785, o ediţie magistrală a Imitaţiunii, ce rămâne un model de exactitate şi erudiţie. În această formă a sa, potrivit tuturor argumentelor pe care se poate întemeia ştiinţa şi cercetarea modernă, textul Imitaţiunii lui Cristos aparţine lui Thomas Hemerken a Kempis. Tot Desbillons a furnizat si studiul unui manuscris olograf din 1414, conservat în Biblioteca Regală din Bruxelles şi cuprinzând textul Imitaţiunii de chiar mâna lui Thomas a Kempis (Codex Bruxellensis, MS 5855-5861).

Interesant de mentionat ca aceasta carte este una din primele carti occidentale care au ajuns pe masa carturarilor ortodocsi. Prima traducere din latina in slavona a fost facuta de boierul cărturar Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Vodă Basarab, care, la jumătatea secolului al XVII-lea, scotea de sub tiparniţa Mănăstirii Dealului:

cu porunca şi cu toată cheltuiala prealuminatei şi dreptcredincioasei Doamne Elena – „Cartea despre imitarea lui Hristos… cu osteneala rudei sale Orest Năsturel, al doilea logofăt, tradusă acum din limba latină în limba slavonă”, V Dealscom monastiri, 1647 “

Mai târziu, altă figură ilustră a culturii româneşti, Samuil Micu, patriotul corifeu al Şcolii Ardelene, scotea de sub teascurile Blajului prima traducere românească, cu titlul „A Thomii de la Câmp: De Urmarea lui Hristos, patru cărţi” la Tiparul Seminarului, 1812. La Bucureşti, Gavril Munteanu publica în 1845 propria sa traducere, Urmare lui Iisus Hristos (Tipografia lui I. Kopainig) reeditată apoi, cu mult succes, de mai multe ori (1901, 1938, 1944). La Iasi versiunea Imitaţiunii lui Cristos (semnată P.N.) urmată, în 1932, de o alta traducere a lui I.B., este publicată  în seria religioasă a Institutului „Presa Bună” (nr. 13), unde, trei ani mai târziu, vedea lumina tiparului o reeditare a aceleiaşi, frumos ilustrată, cu reproduceri după desene şi gravuri de Iosif Fűhrich.

O editie rezumat de 90 de pagini in limba romana  poate fi primita de la mine in format PDF.

Toma de Aquino – Summa Theologiae 13/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , , ,
comments closed

104-1Trebuie sa declar de la inceput ca Toma de Aquino este teologul crestin pe care-l prefer in majoritatea problemelor doctrinare si in majoritatea cazurilor de interpretare a crestinismului. Daca cineva merita titlul de doctor la biserici [1] Toma de Aquino este omul. Din nefericire el nu este recunoscut de Biserica Ortodoxa, desi daca mai traia putin putea duce la unificarea schismei intre bisericile crestine din Est si Vest. Daca Augustin reprezinta intrarea bisericii de Vest in valtoarea evului mediu intunecat, Aquino reprezinta iesirea din el spre un umanism crestin renascentist. Augustin si Aquino sunt ambii apologeti crestini de cea mai inalta calitate intelectuala, diferenta  consta in crestinismul pe care-l reprezinta. Ambii au scris opere teologice  de o valoare incontestabila, diferenta o reprezinta doctrinele pe care ei le reprezinta. Datorită lui Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă,  Civitate Dei reprezentata de Biserica apuseană care îşi asumă rolul activ de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva “slujitorilor satanei”, duşmani ai Bisericii latine şi deci ai Dumnezeului creştin, cum este el vazut de papalitatea romana. Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe pământ (Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii lui Christos. Ingrozitoare invataturi, atat de diferite de crestinismul original asa cum este reprezentat in Evangheliile Noului Testament. Daca Augustin a avut parte de o viata foarte departata de sfintenie si morala crestina si numai in ultimii 30 din cei 76 pe care i-a trait au fost dedicati crestinismului, Aquino si-a dedicat in intregime toata viata matura teologiei si invataturilor crestine. La fel ca Averroes si Maimonide, Toma de Aquino a fost un enciclopedist si sistematizator al traditiilor religioase. Tomas de Aquino a facut pentru crestinism ceea ce a facut Maimonide pentru iudaism – a creat o teologie cu care credinciosul poate sa traiasca si sa o inteleaga. Daca Aristotel a creat o opera de aproape 1 milion de cuvinte, Aquino a creat o opera de 8 milioane de cuvinte, nu a existat pana la el si cred ca nici dupa el, un singur om care a avut o opera atat de complexa,  masiva si completa.

104-2

Am inceput cu aceasta (lunga) introducere, in care am incercat sa-i diferentiez pe Augustin de Aquino, pentru a retracta comparatia intre ei, comparatia care fi similara uneia intre papa  Alexandru al VI-lea si papa Ioan Paul al II-lea. Am fost extrem de surprins sa aud dizertatii savante din partea unor fruntasi ai vietii intelectuale dambovitene, care vorbeau cu nonsalanta de similitudinile dintre cei doi. Sunt sigur ca acest fruntas intelectual dambovitean nu a citit in viata lui nici macar o pagina din ambii autori, si se baza pe o carte plina de bazachonii, scrisa de Marie-Dominique Chenu un teolog catolic progresist (adica de stanga), pe care individul probabil o citise, cartea se numeste “Toma d’Aquino şi teologia”, traducere de Elena I. Burlacu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.  Nu o cititi nici macar din intamplare sau plictiseala. OK la treaba,

104-3

Summa Theologiae este în primul rând o expunere sistematică, concisă şi globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înţelegere al invatatilor vremii. Toma reuşeşte, spre deosebire de oricare alt gânditor al generaţiei sale, să absoarbă şi să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările şi răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obţine este nu numai un grad mare de sinteză, dar mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Aristotel.

Summa Theologiae se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări, sistematizate după criteriile menţionate, având următoarea structură: Prima parte conţine 119 probleme şi expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al fiinţei, precum şi ierarhia divină şi doctrina creaţiei. A doua parte contine 303 probleme si tratează omul în relaţia sa cu Dumnezeu şi se ocupă de scopul omului, acţiunile umane, pasiuni şi obiceiuri, vicii şi păcate, legislaţie şi graţia divină. O a doua diviziune a părţii secunde trece la probleme cum ar fi credinţa, speranţa, prudenţa, temperanţa, minunile. În fine, o a treia parte care este compusa din 90 probleme, plus  o anexa de de alte 99 intrebari care  tratează  probleme despre întrupare, despre viaţa lui Iisus, sacramente, botez, Euharistie, penitenţă, căsnicie.

Deoarece am discutat in postarile noastre anterioare despre sufletul uman vazut de Averroe si de Maimonides, sa vedem putin care sunt parerile lui lui Toma de Aquino in aceasta discutie:

 “Ca formă, sufletul este formal identic la toţi indivizii umani, ceea ce înseamnă că noi nu suntem diferiţi prin forma substanţială. Diferenţele dintre indivizi sunt date de constituţia sau structura particulară a corpului, care acţionează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei. În acest sens, trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ este diferită de cea a altui individ, datorită diferenţelor existente între puterile perceptive, între imaginile şi reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepţia este particulară. Numai ceea ce este inteligibil este înţeles, iar speciile inteligibile sunt desprinse de către intelect din aceste imagini particulare ale lucrurilor.

Sufletul este capabil de cunoaştere, însă nu percepe inteligibilul în mod direct, ci numai prin lucruri şi mai ales între anumite limite şi într-un anumit fel, condiţionat de corporalitatea sa. Cunoaşterea apare prin contactul cu obiectele individuale şi sensibile care imprimă în simţuri speciile lor imateriale. Acesta este, de altfel, unul din punctele cruciale prin care Toma se distinge de predecesorii săi , anume rolul trupului în percepţia şi intelecţia umană. Ca rezultat imaterial al acţiunii obiectului asupra organului de simţ capabil să-l perceapă, specia conţine un element inteligibil care se revelează intelectului.

Astfel, intelectul este capabil să primească inteligibilele pe care nu le conţine în mod actual (fiind în acest sens un intelect pasiv sau posibil). Pe de altă parte, iluminat fiind de Dumnezeu, el are posibilitatea de a desprinde inteligibilele din imaginile sensibile ale lucrurilor provenite din senzaţie. În acest sens el este un intelect activ sau agent, facultatea de cunoaştere cea mai înaltă prin care ne apropiem cel mai mult de îngeri. Prin intelectul agent, inteligibilul existent în mod virtual în datele simţurilor trece în act. Finalitatea existenţei umane este vederea lui Dumnezeu. Aceasta necesită intervenţia graţiei divine deoarece intelectul uman are nevoie de o întărire, de intervenţia unei puteri supranaturale care să-l ridice dincolo de limitele sale naturale.”

104-3A

Despre Summa vom discuta mai indelungat intr-o postare ulterioara daca voi simti dorinta cititorilor la o eventuala  postare de continuare, in orice caz vom vorbi despre cele cinci “argumentele existenţei lui Dumnezeu” intr-o postare in care vom analiza niste pareri mai recente aparute intr-o carte interesanta,  tradusa si in limba romana pe care o voi recenza in curand.

Nota:
 
[1] Doctor al Bisericii este denumirea dată celor mai de seamă teologi creştini. În Răsărit titlul a fost conferit relativ spontan („părinte al Bisericii”), iar în Apus cu respectarea anumitor formalităţi.  Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuţi atât de Bisericile Orientale, cât şi de cea Romano-Catolică. Bisericile Orientale, chiar dacă nu-i denumesc astfel („Doctores Ecclesiae”), îi venerează, avându-i trecuţi în calendar.

Bibliografie in limba Romana:

Dancă, Wilhelm, Logica filosofică. Aristotel şi Toma de Aquino, prefaţă de Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Mesaroş, Claudiu, Filosofii cerului. O introducere în gândirea Evului Mediu, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.

Maimonide – “Călăuza rătăciţilor” 11/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , , , ,
comments closed

102-1Pentru mine reusita si valoarea unei lucrari stiintifice, filozofice sau teologice consta in impactul pe care ea il are asupra generatiei careia ii apartine si a celor urmatoare. Deoarece aproape nimic nu este “nemuritor”, valoarea lucrarilor originale, considerate valoroase, se poate evalua si prin prisma continuatorilor, care improspateaza sau adapteaza ideea originala realitatilor alterate, transformate, sau reinnoite. A avut Dante impact? Bineinteles ca a avut. Valoarea operei sale este constanta. Limba literara italiana a evoluat de la el si a ajuns la noi de la el prin cei ce l-au urmat. Metaforica, stihuirea si tot ce a creat a ramas, s-a adaptat, a existat si va exista intodeauna si nu numai, in anticariate sau editii bibliofile.  Se poate spune asta si despre Maimonide ? Da se poate spune. Pentru  superba lui lucrare filozofica “Călăuza rătăciţilor”? In nici un caz. El va ramane in istorie pentru lucrarile lui teologice si nu pentru aceasta minunata lucrare filozofica.

Experimentul de a adapta filozofia greaca cu logica si metafizica ei la iudaism nu a inceput cu Maimonide si nici nu s-a terminat cu el. Inaintea lui, cu vre-un mileniu, a facut-o Filon din Alexandria si cu 500 de ani mai tarziu a facut-o Mendelson, au reusit? NU, nu au reusit. Averroe si Toma de Aquino au fost mari filozofi, au creat ei o filozofie durabila si influenta? Poate, probabil ca nu. Toma de Aquino va ramane pentru totdeauna un mare invatat crestin nu pentru lucrarile lui filozofice, ci pentru Suma theologiae, pe care eu o consider in primul rand o lucrare teologica (despre care vom discuta intr-o postare imediat urmatoare). Toma de Aquino, ca si Maimonide, au ramas teologi in domeniul credintelor religioase proprii.

Baruch Spinoza a fost un mare filozof, el a fost influentat de cei trei despre care discutam (Maimonide, Averroe si Toma de Aquino), a reusit el sa creeze o filozofie durabila si influenta? DA. Pentru asta el a fost nevoit sa-si paraseasca credinta stramoseasca, fara de a adopta o alta. El a devenit panteist, el nu a reusit sa ramana in granitele religiei lui. Exista posibilitatea unei reconcilieri intre religie si curentele filozofice bazate pe antichitatea greaca. Raspunsul meu este absolut negativ. Rationalul religios implica mult mai mult decat ceea ce este oferit de filozofia greaca. Filosofia nu poate explica si înţelege tainele revelaţiei.

102-2

Maimonide a creat doua opere care pot fi considerate magnum opus. În anul 1180, Maimonide definitivează lucrarea sa „Mişne Tora„, în 14 volume, un cod autoritar al legilor iudaice, scrise şi orale. Între 1176 şi 1200 , lucrează la principala sa operă filozofica, Călăuza rătăciţilor (în arabă: Dalalat al-Ha’irin, tradusă apoi în ebraică: More nevuchim).

Daca opera lui teologica se va dezvolta si va transforma judaismul la ceea ce este astazi, Călăuza rătăciţilor va ramane o opera de o estetica extraordinara si o experienta  sincretica imposibila (dupa parerea mea) de a reconcilia inreconciliabilul.

102-3

Maimonide a formulat de asemenea un credo al iudaismului pe care l-a exprimat in eseul sau Cele Treisprezece Articole ale Credintei. Printre altele, acest credo afirma credinta in unicitatea lui Dumnezeu, originea divina a Torei si viata de apoi. Cea de-a doisprezecea afirmatie de credinta – „Cred din inima in venirea lui Mesia si, chiar de va intarzia, eu tot il voi astepta” (Ani ma’amin be’emuna shelema be’vi’at haMaschiach, ve’af al pi she’hitname’ah ani ma’amin).

Din punct de vedere filozofic, Maimonide a fost un rationalist religios. El credea ca ratiunea trebuie sa conduca toate lucrurile, atat timp cat doctrinele absolute ale Torei-Pentateuhului (primele 5 carti ale Vechiului Testament, atribuite lui Moise)  nu sunt sacrificate. Călăuza sa incurajeaza cautarea unei filozofii rationale a iudaismului. Majoritatea scrierilor filozofice din Călăuza lui Maimonide se refera la Dumnezeu si la alte probleme filozofice de interes general, nu exclusiv evreiesc.

Maimonide a fost tradus in limba Romana de Dr. Madeea Axinciuc, si publicat in 2002 volumul Moise Maimonide. “Calauza ratacitilor” ca itinerar al mintii in Dumnezeu la Editura Academiei Române. Semnalez si o carte foarte recenta (pe care nu ami citit-o, inca),  Profetul si oglinda fermecata. Despre imaginatie si profetie in „Calauza ratacitilor” de Moise Maimonide, Humanitas, 2008.

Este “Călăuza rătăciţilor” o carte de citit? Pentru publicul general probabil ca nu. Pentru cei interesati in iudaism sau in filozofie medievala neo-aristotelica si neo-platonica, inclusiv cea crestina, este recomandat cu caldura.

Doua  fragmente in traducerea doamnei Dr. Madeea Axinciuc:

Orice similitudine între Dumnezeu şi noi este inadmisibilă

“… Să ştii că similitudinea este un anume raport între două lucruri, şi de fiecare dată când între două lucruri două lucruri nu se poate deloc admite un raport, nu se poate nici imagina o similitudine între ele. În egală măsură, de fiecare dată când nu există similitudine între două lucruri, nu există nici raport între ele. Astfel, de exemplu, nu se spune: “Cutare căldură este asemănătoare cutărei culori”, nici “cutare sunet seamănă cu cutare dulceaţă”, şi acest lucru este clar în el însuşi. Or, cum raportul dintre noi şi Dumnezeu, vreau să spun, dintre El şi tot ceea ce este în afara lui, este [un lucru] inadmisibil, se deduce că similitudinea este şi ea inadmisibilă. Trebuie ştiut că, de fiecare dată când două lucruri fac parte din aceeaşi specie, vreau să spun, când quidditatea lor este una, şi ele diferă doar prin mărime şi micime, sau prin forţă şi slăbiciune, sau prin alte lucruri de acest fel, ele sunt în mod necesar asemănătoare între ele, deşi diferă prin genul de diferenţă menţionat. Astfel, de exemplu, sămânţa de muştar şi sfera stelelor fixe sunt asemănătoare în aceea că au trei dimensiuni, şi, deşi cea din urmă este extrem de mare şi cealaltă extrem de mică, ideea existenţei unor dimensiuni este aceeaşi în ambele. De asemenea, ceara care se topeşte la soare şi elementul focului sunt asemănătoare în faptul că au căldură, şi, deşi căldura celui din urmă este extrem de puternică şi cea a celuilalt extrem de slabă, ideea de manifestare a acestei calităţi este totuşi aceeaşi în ambele…”

Moise Maimonide, Despre îngeri (fragment)

“…Îngerii nu au nici ei corp. Ei sunt, dimpotrivă, Inteligenţe separate de orice materie. Totuşi, sunt fiinţe create de către Dumnezeu, aşa cum vom arăta. În Bereşit rabba se spune: “Expresia “sabie de flacără vâlvâitoare” (Facerea 3, 24) corespunde acesteia: “Servitorii Săi sunt un foc arzător” (Psalmul 100, 4). [Se spune] ”vâlvâitoare”  pentru că [îngerii] se transformă când [numiţi] “bărbaţi”, când “femei”, când “vânturi” [sau “spirite”], când “îngeri”.” Prin acest pasaj s-a declarat că ei nu sunt materiali absolut deloc, că nu au figură stabilă şi corporală în afara spiritului, şi că dimpotrivă, toate acestea nu există decât în viziunea profetică şi conform acţiunii facultăţii imaginative, aşa cum vom spune atunci când vom aborda sensul veritabil al profetismului. Dacă spunem [în acest pasaj]: “când femei”, este datorită faptului că profeţii îi vedeau uneori pe îngeri sub figura femeilor, şi este o aluzie la acest pasaj din Zaharia (5, 9): “Şi iată am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de barză. Şi ele au ridicat efa între pământ şi cer…”

102-4

Despre manuscrisul Copenhaga al „Călăuzei rătăciţilori” lui  Maimonide , puteti citi pe  Paleografia

Ibn Ruşd – Averroes 08/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , , ,
comments closed

Averroes – Tahāfut al-Tahāfut (“Incoerenţa incoerenţei”)

Conceptele originale ale filozofiei lui Averroes (Ibn Ruşd) pot fi formulate prin 5 principii directe si unul prezumtiv (formulat de filozoful Averoist, Boëtius), acesta sunt:

  1. Exista un singur adevar, dar sunt cel putin doua cai de a ajunge la el: prin filozofie sau prin religie.
  2. Universul este etern.
  3. Sufletul este divizat in doua parti: primul cel individual, si al doilea divin.
  4. Sufletul individual nu este etern, cel divin este.
  5. Sufletul divin este impartasit de toti oamenii (monopsihism – monopsychism) .
  6. (prezumtiv Averroist) resurectia din moarte este imposibila.

In anul 529 d. Hr. anul în care împâratul Justinian a decretat închiderea şcolilor de filosofie din Atena, intentia a fost ca înfluenţa filosofiei greceşti sa dispara din lumea crestina. S-a intamplat insa câ gândirea filosoficâ din Orient va prelua gandirea filozofica greaca (prin intermediul filosofilor crestini-sirieni, arabi şi evrei) va înapoia culturii Occidentale operele lui Platon şi Aristotel, care vor cunoaşte începând cu secolul al XIII – lea o popularitate deosebitâ. Étienne Gilson ne spune câ necesitatea de a citi Vechiul, Noul Testament şi scrierile pârinţilor Bisericii în originalul grec i-a fâcut pe sirienii convertiţi la creştinism sâ înveţe limba greacâ iniţiindu-se totodatâ în ştinţa şi filosofia greceascâ. În acest fel au pâtruns în Orient, printre altele şi scrierile lui Plato, Aristotel, Euclid, Arhimende, Teophrast şi Alexandru din Aphrodisia, aceştia au fost traduşi fie în limba siriaca şi apoi în arabâ, fie direct în arabâ. Aceste scrieri vor face un lung ocol ca sâ ajungâ prin intermediul arabilor şi evreilor înapoi în Occident.

100-1Astazi este clar ca  sirienii au transmis în mod eronat arabilor 2 lucrâri neo-platonice: Teologia şi Liber de causis ca aparţinând lui Aristotel, însâ ele nu sunt decât produse ale şcolii lui Plotin: prima este un extras din Eneadele lui Plotin, iar a doua un rezumat al lucrârii Elementatio Theologica scrisâ de Proclus. Aceste lucrâri au influenţat gândirea arabâ care va cãuta sâ interpreteze pe Aristotel în conformitate cu aceste tratate, împâcând printr-o sintezã sui-generis aristotelismul cu neo-platonismul. S-au fâcut chiar şi analiza unor tendinţe în filosofia arabâ din Evul Mediu: grupul de filosofi orientali (secolele IX-XI) din care fâceau parte Al-Kindi (d. 874), Al-Farabi (d. 950) şi Ibn Sina sau Avicenna (980-1037), aceştia acceptaserâ doctrina neo-platonicâ a emanţiei, transpunând-o în termeni islamici şi chiar gãsind corespondenţe în teologia dogmaticâ (unicitatea lui Allah); grupul filosofilor occidentali arabi, andaluzian şi maghrebit, compus din Ibn Bagga, Ibn Ţufayl (Abubacer) şi Ibn Ruşd (Averroes), aceştia au avut o influenţâ deosebitâ creştinâtaţii, cunoscut fiind curentul augustinian-avicennian sau cel averroist, de care a fost apropiatâ gâdirea unor Toma de Aquino, Spinoza sau Leibniz . Principalele centre de studii greceşti erau, înainte de apariţia islamului, la Edessa, Nisibe, Gundisabur (pentru nestorieni), Antiohia şi Amida (pentru iacobiţi). Acestora li s-au adâugat vestitele centre islamice de la Kufa, Basra, şi Bagdad, manuscrisele erau procurate prin „misiuni” trimise de califi la curtea bizantinã, sau prin eforturile personale ale învãţaţilor. Cum existau de obicei mai multe manuscrise ale aceluiaşi text, efortul descifrârilor consta mai ales în ale colaţiona şi a stabili un text critic, dând adesea şi variante, cel puţin în glosele marginale, iar dupâ numeroase revizuiri erau traduse în limba arabâ.

“Averroismul” deşi pleaca de la filosofia lui Aristotel, considera ca lumea este materiala (materialism), fara început şi fara sfarşit, şi nu poate fi creata, nici distrusa, sufletul este nemuritor, iar treptele cunoaşterii sunt treptele cunoaşterii raţionale şi nu acelea indicate de teologie, coerenţa teoriei dublului adevar. Una din încercãrile cele mai originale ale lui Averroes a fost aceea de a stabili cu exactitate raportul dintre filosofie şi teologie, iniţial, Avicenna susţinuse în tratatul despre “Distrugerea filosofilor” câ exsta un singur adevâr, acela din Coran, însâ Averroes va arâta câ ceea ce este adevarat din punct de vedere ştiinţific, poate fi fals din punct de vedere teologic şi ceea ce este edevarat din punct de vedere teologic poate fi fals din punct de vedere ştiinţific, aceasta este faimoasa teorie a dublului adevar. Ca şi Toma de Aquino, mai târziu, Averroes va aşeza cunoaşterea filosoficâ în vârful ierarhiei cunoaşterii, pentru ca ştiinţa este o cunoaştere mai desâvârşitâ decât credinţa, deşi, crediunţa este mai puţin evidenta decât raţiunea, este la fel de certa. Existâ controverse şi astâzi privind orientarea lui Averroes, dacâ a fost sau nu raţionalist, unii susţin cã era un raţionalist pur, alţii, din contrâ, afirmâ mai nuanţat rolul raţiunii în sistemul sâu filosofic, şi asta pentru câ Averroes nu înlocuieşte datul revelaţional cu unul raţional, chiar nici nu-l supune cercetarii raţiunii, aici datul revelaţional formeaza „principiile religiei, iar omul care le cerceteazâ şi se îndoieşte de ele meritâ pedeapsa”.

100-2

Cel care are acces la înţelegerea filosoficâ a textului sacru trebuie sâ-l interpreteze filosofic, caci sensul sâu suprem este adevâratul sens al revelaţiei, iar ori de câte ori se iveşte neconcordanţâ între textul religios şi concluzile demonstrative, este necesar sa se interpreteze textul în manierâ filosoficã în aşa fel încât sa se realizeze concordanţa de sens. În aceasta, constâ de altfel, superioritatea filosofiei, a raţiunii, faţã de religie, adica în obligativitatea ei de a gãsi modalitatea de interpretare care sã concorde cu adevârul revelat.

Gândirea lui Averroes este prezentata, ca pe o strâdanie conştientâ de a restitui în toatâ puritatea ei filosofia lui Aristotel, care considera el, era alteratâ de platonismul introdus în ea de predecesorii lui. Averroes a înţeles foarte bine care erau interesele teologice ce înlesniserâ acest amestec, ştia câ restaurarea aristotelismului autentic însemna excluderea din filosofie a tot ceea ce se potrivea mai bine cu religia. Creştinii care l-au citit nu s-au înşelat nici ei în aceastâ privinţâ, iar cei cârora nu le-a plâcut plâcut filosofia lui, nu se vor da în lâturi sâ invoce, împotriva creştinilor ce vor dori, dimpotrivâ, sâ se inspire din ea, pericolul pe care îl reprezente aceastã filosofie pentru credinţâ .

Repudiat de coreligionarii sâi, Averroes va exercita totuşi o mare influenţâ în cercurile evreieşti şi creştine, operele sale vor fi traduse în ebraicâ şi latinâ în secolul al XIII – lea şi în prima jumâtate a secolului al XIV –lea. În gândirea scolasticâ medievalâ scrierile averroiste vor pâtrunde mai ales prin traducerile latineşti fãcute de Michel Scot, la Toledo, care va fi considerat drept „fondator al averroismului”. În secolele XV-XVI, averroismul ajunge şi în Italia de Nord, unde Niphus şi Zimara vor comenta câteva din scrierile lui Ibn Rsud, însâ traducerile în latinâ au fost fãcute dupâ versiuni ebraice.

Împotriva averroismului s-au ridicat umaniştii medievali, care gâseau satisfacţie în filosofarea liberâ. Gânditorii elenişti au criticat, la rândul lor, interpretârile averroiste la Aristotel, iar platonicienii, începând cu Marsilio Ficino, vor reactualiza, în perioada Renaşterii, învâţâtura Academiei în toatâ plinatatea ei, ca reacţie împotriva lui Aristotel şi a comentatorului sãu. 

La 1270 avea loc prima condamnare a unor teze eretice, de către episcopul Tempier al Parisului. Lista de propoziţii condamnate cuprindea 13 teze eretice legate de doctrina averroistă a mopnopsihismului şi de teoria aristotelică a Primului Motor. In 1277 este pronuntat un edict de condamnare emis de acelasi episcop Tempier al Parisului la adresa majoritatii tezelor filosofice averroiste. Evenimentul a avut loc în contextul unor scandaluri apărute în mediul universitar parizian, în urma conflictului doctrinar între Averroiştii latini (reprrezentaţi de Siger din Brabant) şi dominicanii lui Toma din Aquino. Cea de a doua condamnare publică a tezelor averroiste, lista cuprindea nu mai puţin de 219 propoziţii. Deşi îndreptată împotriva averroismului, condamnarea din 1277 a lovit indirect şi asupra unor texte ale lui Toma din Aquino, deoarece Toma se preocupase îndelung tocmai cu preluarea textelor aristotelice în cultura creştină. Or, episcopul Tempier al Parisului include pe lista celor 219 teze condamnate şi câteva elemente care, unor franciscani, li se vor părea a fi enunţuri tomiste. În acest fel, cea de a treia tabără a „certei pariziene”, cea franciscană, a influenţat decisiv întârzierea cu care sfântul Toma va fi corect perceput. Problema este nuanţată: franciscanii, de tradiţie augustiniană, nu aderau deloc la această preluare creştină a peripatetismului iar idealul tomist li se va părea indezirabil. Astfel încât, constată destui cercetători, lista propoziţiilor condamnate la 1277 reflectă, sub umbrela unei decizii eclesiale, numai o anumită percepţie asupra problemelor: cea franciscană.

De asemenea, Condamnarea de la 1277 a avut şi un rol major în formarea mentalităţii moderne, datorită cenzurii aplicate asupra filosofiei realiste. Spre deosebire de cele anterioare, ea nu mai interzice explicit predarea textelor lui Aristotel, ci vehicularea anumitor teze care, de astă dată, aveau provenienţe diferite.

Aceste condamnãri vor fi ratificate de teologii de la Oxford, întruniţi sub preşidenţia Arhiepiscopului de Canterbury, Robert of Kilwardeby, în profida acestor condamnâri, averroismul va supravieţui pânâ la apariţia ştiinţei experimentale moderne din timpul lui Galileo Galilei.

Citate si Bibliografie:

  1. Étienne Gilson, La philosophie du Moyen Âge, p. 97, Filosofia în Evul Mediu, de la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, traducere de I. Stănescu, Bucureşti, editura Humanitas, 1995, p. 331.
  2. Grete Tartler, Înţelepciunea arabã (sec. V-XIV), Iaşi, editura Polirom, 2002, p. 115.
  3.  Frederick C. Copleston, Medieval philosophy, New York and Evanston, Harper Torchbooks, 1961, p. 63.
  4. Bilba Daniel, Aspecte ale Metafizicii la Averroes (Ibn Rushd) şi problematica originii fiinţei
  5. Averroes Tahafut al-Tahafut (The Incoherence of the Incoherence), translated from the Arabic with Introduction and notes by Simon van den Bergh, UNESCO Collection of Great Works, printed at the University Press, Oxford, 1954, p. 315, apud Remus Rus, op. cit. p. 285.
  6. Ibn Ruşd (Averroes). 2001. Cuvânt hotârâtor. Traducere din limba arabâ: George Grigore. Editura Kriterion, Cluj.

Frumos! Francesco Petrarca 04/05/2009

Posted by Theophyle in Carte Medievala, Pauza, Renastere.
Tags: , ,
comments closed

Francesco Petrarca (1304 – 1374) unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii italiene. Forma perfectă a sonetelor sale s-a impus şi în afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană („Il Petrarchismo„). Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în Latina populara “vulgate” care devenea Italiana lierara „volgare” au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două ideale. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii.

Intr-o zi de  aprilie 1327, o întâlneşte, în biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia şi puritatea ei.  În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparţinea unei ilustre şi influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franţa, Olanda şi Germania. La Liège descoperă două Oraţii ale lui Cicero.

96-1Paralel cu formaţia sa culturală, se angajează şi în activitatea politică, iniţiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citeşte din poema eroică „Africa” abia terminată (1340), susţine discuţii asupra poeziei, artelor şi autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara îl încoronează ca „Magnus poeta et historicus„. În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărţi ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus şi Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morţii Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florenţa, se întâlneşte în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondenţă. Ambii poeţi au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichităţii clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.

Între 1353 şi 1356 Petrarca trăieşte în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop şi conducător al oraşului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneţia şi Arquà. Aici îşi sfârşeşte zilele pe 18 iulie 1374.

96-2

In Vis Mi-e Fericirea Si Lenevesc Usor

În vis mi-e fericirea si lenevesc usor;
Pe-aripi de vânt, o lume de umbre eu cutreier;
Pe-o mare fara tarmuri si fund încerc sa treier;
Fac din nisip palate si scriu în vânt de zor.

Cum mi-atintesc privirea la soare iar si iar,
Lumina lui cea vie îmi ia vederea toata;
Iar pe-o mârtoaga schioapa, beteaga si înceata
Pornesc la vânatoare sa prind un cerb sprintar.

Si orb cum sunt, de goana cea vana ostenit,
Pierzania m-ajunge, caci o dorii mereu.
Scaparea mi-e-n iubire, la Ea sau poate-n moarte.

Ani douazeci de-a rândul (ce chin far’ de sfârsit!)
Doar de dureri si lacrimi si-oftaturi avui parte:
Sub stea nefericita crescu amorul meu!

Amor M-a Pus Ca Tinta Demult Sagetii Sale

Amor m-a pus ca tinta de mult sagetii sale;
Si-s ca zapada-n soare; ca ceara-n foc; si sunt
Ca norul care fuge pe cer batut de vânt…
Si în zadar, Madona, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ti lovitura porni ucigatoare,
Ca nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Si numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în asta nefericita stare.

Obrazul tau mi-i soare; gândirile-s sageata;
Dorinta – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Sa-mi ia vederea, sa ma aprinda si strapunga.

Iar îngerescul cântec si dulcile-ti cuvinte
Cu gingasul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fara mila ce viata mi-o alunga.

%d blogeri au apreciat asta: