David Yallop: Puterea si Gloria (2) 16/10/2009
Posted by Theophyle in 1, Biografica, Carte Contemporana (sec. 20-21).Tags: Biografi, David Yallop, Demeter, Romanul Politist
comments closed
The Power and the Glory (Puterea si Gloria) este un rezumat al anilor de viata ai Papei Ioan-Paul II, dar cu rozul ochelarilor dati la o parte. David Yallop a adunat o gramada de material pentru a prezenta ‘din spatele scenei’ povestea a ceea se s-a intamplat cu adevarat la Vatican, concentrandu-se pe caderea comunismului in Estul Europei, scandalurile care au atins Banca Vaticanului si scandalurile copiilor abuzati de preotii catolici pentru care Biserica Catolica a fost aratata cu degetul in ultimii ani. Dar, subiectul principal este Ioan-Paul si omul din spatele mitului.
Cartea este biografica pana la un punct si demoleaza cateva mituri legate de Ioan-Paul, nu in ultimul rand povestea anilor de tinerete din timpul razboiului, cand departe de a salva evrei din fata nazistilor, el a fost adapostit intr-o slujba protejata si a avut foarte putin de-a face cu rezistenta sau operatiunile de salvare ale oamenilor.
Cu toate ca Ioan-Paul a gasit sistemul communist detestabil, odata ce a devenit Papa, a adoptat diplomatia uzuala a Vaticanului cand a avut de-a face cu tarile comuniste, in loc sa incerce sa distruga acest sistem. Caderea comunismului a avut mai mult de-a face cu Presedintele Rusiei Gorbacheov decat cu Papa. Ioan-Paul II a fost impotriva teologiei liberale de sorginte stangista si acest lucru l-a facut sa incurajeze linia Presedintelui SUA Ronald Reagan de a incuraja guvernele de dreapta din America de Sud, in loc sa conlucreze cu preotii catolici de la fata locului pentru a-i ajuta pe cei sarmani.
Yallop a dezvoltat subiectul scandalurilor Bancii Vaticanului si al Bancii Ambrosiano si este descurajant sa vezi cum esaloanele de varf ale Vaticanului au fost total amestecate in spalare de bani , in timp ce Papa Ioan-Paul a refuzat sa schimbe ceva sau sa inlocuiasca pe cei care au avut un comportament criminal.
Dar, capitolele in care Yallop prezinta scandalurile legate de abuzul copiilor de catre preotii catolici sunt cele mai impresionante si triste. Papa a ramas agatat de punctual sau de vedere oficial: “fiecare familie trebuie sa aiba camera private pentru a discuta probleme de familie”( “every family must have private rooms to discuss family matters”) si intotdeauna el a pus opreliste asupra scandalurilor pentru a pastra reputatia bisericii, in fata drepturilor celor abuzati de preotii catolici de a apela la justitie pentru a cauta dreptatea legala.
Aceasta carte nu reprezinta o poveste prea vesela, dar cei care sunt interesati de Biserica Catolica trebuie sa o citeasca. Pe la noi nu au aparut in ziare sau la stiri prea multe amanunte legate de aceste scandaluri sau de viata lui Ioan-Paul. Bineinteles, Papa Ioan-Paul II va fi sanctificat in curand de catre biserica asupra careia a domnit, dar nimeni dintre cei care au citit cartea nu se va bucura de acest lucru. Este si mai trist ca actualul Papa este absolut la fel in politica cu Ioan-Paul II
Postat de @demeter
Florin Turcanu: Mircea Eliade. Prizonierul istoriei 05/09/2009
Posted by Theophyle in 1, Biografica, Carte Contemporana (sec. 20-21).Tags: Florin Turcanu, Mircea Eliade
comments closed
Si de aceasta data, postarea mea nu este legata nici de autorul cartii si nici atat de mult de subiectul ei. Postarea mea incearca sa “studieze” tipul de literatura care se numeste “Biografie”. Acest tip de carte, odata foarte popular, a inceput sa-si piarda farmecul in aceste timpuri, caracterizate prin rezumate sau cateva zeci de cuvinte extrase din wikipedia. Adevarat exista si o lipsa a unor biografi care sa atraga cititorul intr-o experienta literara si nu doar intr-o povestire fada a unor fapte semnificative din viata unui om.
Pot spune ca o biografie reusita este acea carte care reuseste sa desprinda un personaj din banalul existentei sale si sa-l infatiseze in maretia unui proiect de viata. Biografia lui Florin Turcanu “Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este cea mai buna biografie scrisa de un roman. “Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este genul de carte care se citeste ca o biografie senzationala, dar in egala masura ca o lucrare docta si placuta. Se citeste usor, dar merita savurata. Cartea este esentiala pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade. Cartea lui Turcanu a fost una dintre cele mai asteptate carti, viu comentata in Romania inca de la aparitia editiei franceze. “Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” a fost publicata in romaneste la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupa 89, unul dintre cei mai bine vanduti autori romani, iar in buna parte succesul de la inceput al Humanitas-ului s-a datorat tocmai publicarii lucrarilor marilor interbelici, interzisi sau semi-interzisi pret de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrarile unora ca Cioran, Eliade, Ionesco, ce devenisera in comunism adevarate mituri (pentru ca avusesera sansa de a parasi tara la timp, spre deosebire de multi alti colegi de generatie), a aparut si interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii, la adevarate rechizitorii, de la pagini superbe, la insailari imbecile, acuzatoare sau dimpotriva cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, in periodice si volume, multi vazand in aceasta posibilitatea sansei unui inceput promitator de cariera. Puteai sa te faci remarcat scriind o mica biografie, normal in tonuri elogioase, a lui Noica, Tutea, Cioran, Vulcanescu, etc. Ceea ce a fost si bun, a fost si rau.
Majoritatea intelectualilor interbelici, plecati in Occident sau prizonieri in Gulagul romanesc si recuperati abia acum, aveau o trasatura comuna : fusesera membri, simpatizanti sau cel putin apropiati de miscarea legionara/Garda de Fier/partidul Totul pentru Tara, grupare despre care circulasera cele mai cumplite legende si cele mai aurite mituri. Multi au fost acuzati de apartenenta la o miscare fascista/nazista/antisemita/extremista (Cioran si Eliade fiind cazurile cele mai comentate) si prin extensie de complicitate morala la Holocaust, au fost atacati ca ideologi si partasi la crimele legionare, adesea hiperbolizate si chiar falsificate pentru a-i include, aceiasi autori fiind in egala masura recuperati cu entuziasm de gruparile neo-legionare sau de inspiratie legionara, ca o legitimare fireasca. Dar nu despre problema generatiei anilor ’30 si a implicarii sale in politica si mai ales in legionarism este vorba – chestiune alimentata mai ales dupa publicarea in 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.
De fapt, multi au asteptat cartea lui Turcanu pentru a-si lamuri doua capitole putin cunoscute din viata lui Mircea Eliade : care a fost legatura lui Eliade cu miscarea legionara si prin extensie cu dreapta nationalista interbelica si care a fost traseul sau intelectual postbelic ? Iar cartea lui Florin Turcanu raspunde la aceste doua intrebari, precum si la multe altele, reusind sa prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins ca erau necunoscute chiar si fanilor inversunati ai adolescentului miop. Este, si a venit momentul de a o spune, biografia esentiala a lui Mircea Eliade. Dupa Turcanu, nu mai poti decat sa pornesti de la el si eventual sa mai adaugi citate, documente, scene, caracterizari, personaje, eventual sa ii rastorni vreo fraza cu un document inedit. Dar nu mai poti sa il ignori, nu mai poti sa zici ca e o carte proasta sau sa te prefaci ca nu exista.
Interesanta cred eu reusita lui Turcanu de ne dezvalui noua, celor mai mult sau mai putin initiati ca Eliade, ca de fapt a crezut in victoria Axei, ca unica solutie anticomunista, a respins aproape tot timpul antisemitismul (cu cateva derapaje indelung comentate ulterior), dar s-a detasat revoltat de legiunea condusa de Horia Sima, oripilat de asasinatele si jafurile comise. In perioada postbelica, incercand sa se impuna international ca om de stiinta si literat, continuand astfel o promitatoare cariera inceputa in tara, Eliade a ascuns permanent legatura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitara indarjita pe care Florin Turcanu o reconstituie cu minutiozitate. Cand atacurile si dezvaluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorata, eliminand momente si elemente, adaugand altele, in permanenta incercand sa faca uitata optiunea sa de tinerete, temandu-se ca o recunoastere l-ar distruge moral si profesional. Cu adevarat un prizonier al istoriei, victima a unei veritabile vanatori de vrajitoare, Eliade a platit practic acest atasament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceasta optiune cu o violenta incredibila, atat in tara cat si in strainatate, Eliade a fost insa prezentat mereu de Miscarea Legionara si de gruparile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al gruparii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.
Cred ca Florin Turcanu scrie o carte de mare anvergura, una corecta care reuseste sa-l separe pe Eliade- omul de Eliade- savantul, exact in felul in care un biograf autentic trebuie sa o faca. In locurile in care nu se poate materializa aceasta desprindere, Florin Turcanu il intelege pe Eliade mai bine decat Eliade s-a inteles pe sine.
Nu stiu daca Mircea Eliade a fost intr-adevar prizonierul istoriei, a fost insa fara doar si poate prizonierul sau, prizonierul necesitatii lui obesesive de a intra in posteritate asa cum a crezut el ca i se cuvine. Eliade nu avea nevoie sa se ascunda, el a fost doar un om si oamenii gresesc, cat timp greseala nu-ti pateaza mainile ea poate sa fie inteleasa. Asa cum am spus, cea mai buna biografie pe care eu am citit-o in limba romana scrisa de un roman. Musai de citit.
Theophyle Books Blog 
