André Glucksmann: Eseul politic

André Glucksmann este un filosof şi eseits francez, probabil cel mai important contempran. Născut în 1937, a militat iniţial în mediile maoiste, imediat după Mai 1968. Apoi, autor al cărţii „La Cuisinière et le mangeur d’hommes” (editura Seuil, în limba română la editura Humanitas, cu titlul „Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni„), în 1975, şi de „Les Maîtres penseurs” (editura Grasset, nu a fost tradusă în limba română), în 1977, în care denunţă totalitarismul sovietic şi sprijinul pe care îl are în Vest, este, alături de Bernard-Henri Lévy, unul din conducătorii mişcării „noii filosofi”. Este vorba despre acei tineri intelectuali francezi care pun în cauză raportul stângii cu comunismul.

După ce a dus o campanie de sprijin emigranţilor politici vietnamezi (boat-people), André Glucksmann a apărat, de-a lungul anilor şi în numele apărării drepturilor omului, NATO, războiul din Golf, ideea unei intervenţii în Bosnia-Herţegovina, atacurile NATO împotriva Serbiei şi invazia Irakului.

Angajamentul său împotriva lui Vladimir Putin şi în favoarea celor care militează pentru independenţa cecenilor l-au determinat să-l sprijine pe Nicolas Sarkozy, în timpul alegerilor prezidenţiale din 2007. Ulterior a regretat oficial, public, această alegere, estimând că de fapt Franţa dădea dovadă de prea multă complezenţă faţă de Rusia.

A publicat numeroase cărţi, printre care „L’Esprit post-totalitaire”(editura Grasset, 1968), „De Gaulle où es-tu?” (ed. Hachette, 1995) şi „Dostoïevski à Manhattan”(ed. Robert Laffont), după atentatele din 11 septembrie 2001. În limba română au mai apărut : “Discursul Urii”, “Prostia”(ed. Humanitas).

***

Exista autori care obisnuiesc sa-si eticheteze fiecare carte cu cate un citat. Filosoful francez Andre Glucksmann se inscrie deplin in aceasta practica. Pe prima pagina a volumului „Dostoievski in Manhattan” citarea lui Stendhal („Filosofia mea este a zilei in care scriu”) vine sa arunce o lumina noua asupra intregii sale creatii a carei istorie de la debut a ajuns, in 2007, la cel de-al 40-lea an. In ciuda fragmentarii pe care recunoasterea faptului de a cupla viziunea asupra lumii cu momentul istoric in care-si consuma biologia o sugereaza, filosofia lui Glucksmann citita in ordinea inversa a cronologiei sale are o coerenta discreta. Intr-adevar, filosofia apartine zilei in care scrie, insa raportarea se face la eternitatea omului in care Freud citea „pulsiunea pentru autodistrugere”. Filosofia apartine zilei in care scrie pentru ca in 1967 debuteaza cu „Discursul razboiului” in care discuta strategia americana din Vietnam. Este in momentul in care de la primele randuri Jeannette Colombel in prefata pe care o semneaza pentru editia a doua (1974) anunta „un tanar filosof care dintr-o data vine sa-i deranjeze pe cei care tin discursul in care ne aflam”. Ca multi altii din generatia sa, tanarul filosof cat si autorul prefetei, s-au numarat printre demonstrantii maoisti ai primaverii pariziene din 68 (acest lucru nu este trecut cu vederea de cei care-i critica luarile de pozitii politice, precum cea mai recenta de sustinere a candidaturii lui Nicolas Sarkozi la alegerile prezidentiale din Franta). Se lecuieste repede insa, iar in 1975 publica „Bucatareasa si mancatorul de oameni”, o critica ferma a comunismului concentrationar. O data cu volumul „Maestrii ganditori”, aparut doi ani mai tarziu, Glucksmann se inscrie in linia critica a fenomenului totalitar, inaugurata magistral de Hannah Arendt si Raymond Aron, alaturi de Leszek Kolakowsi.

Urmatoarea carte reprezentativa pentru gandirea sa („Dostoievski in Manhattan”) apare abia in 2002, ca raspuns la atacul de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene din New York. Citita de la ultima carte la prima, creatia este coerenta, deci rationala. Citita in sens invers, ratiunea cedeaza locul emotiei care cunoaste un crescendo de care cititorul nu are cum sa se izoleze. Daca in 1967 volumul de debut poarta in sine nuantele unei lucrari erudite despre filosofia razboiului in care vocea autorului arareori se face auzita, incepand din 2001 autorul vorbeste in mod neechivoc prin cartile pe care le semneaza („Discursul urii”, „Dostoievski in Manhattan”). Acesta este filosoful angajat, ajuns la 70 de ani, care continua traditia Emille Zola – Albert Camus in lumina careia a vorbi despre intelectualul angajat inseamna a face un pleonasm.  (Mai multe puteti citi aici)

In postarea urmatoare vom recenaza cartile lui traduse in limba romana “Discursul Urii”, “Prostia” si „Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni”.