jump to navigation

Cristian Bădiliţă: Manual de anticristologie 03/11/2011

Posted by Theophyle in 1, Carte Biblica, Carte Contemporana (sec. 20-21).
Tags: , , , ,
trackback

Titlul complet al cartii “Manual de anticristologie. Studii, dosar biblic, traduceri si comentar” cartea a  fost tiparita intr-o noua editie (a doua) de editura “Vremea” contine cam 200 de pagini si a fost scrisa de Cristian Bădiliţă. Pentru mine cartea a fost o surpriza majora avand in vedere ca nu am cunoscut lucrarile acestui exceptional tanar teolog roman.

Cristian Bădiliţă s-a nascut in 1968 Săveni, Botosani. Inteleg ca in afara de a fi un bun teolog este si eseist, traducător si poet. Conform biografiei oficiale a absolvit liceul August Treboniu Laurian, sectia matematică-fizică (asta ca sa fie Elena Agachi multumita) A debutat în revista Ateneu, suplimentul Caiete botosănene, cu poeme, în 1984. Al doilea debut, tot cu poezie, a avut loc în revista ieseană Cronica, în 1986. După experienta traumatizantă a serviciului militar, relatată în Nodul gordian, a urmat doi ani cursurile Facultătii de litere din Bucuresti. Este doctor în istoria creștinismului antic al Universității Paris IV Sorbona cu teza Les métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise, calificativul summa cum laude. Din juriu au făcut parte: Monique Alexandre, Jean-Noël Guinot, Jean-Claude Fredouille, Enrico Norelli și Olivier Munnich. Lucrarea a primit premiul Solomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța. În Occident s-a specializat în literatura patristică greacă și latină, făcând parte și din grupul de traducători ai „Bibliei de la Alexandria” sub coordonarea lui Marguerite Harl. În 2001 a început o colaborare cu New Europe College din București, organizând două colocvii internaționale despre Ioan Casian și despre actualitatea Părinților Bisericii. A organizat un al treilea colocviu internațional, despre patristică și ecumenism, în cadrul Universității din Constanța. Cele trei volume, ca și teza de doctorat, au apărut la editura pariziană Beauchesne. Restul puteti citi singuri din datele publicate pe Wilipedia.

Aşa cum subliniază autorul: „Denumirea de Anticrist apare pentru prima dată în Epistola întâi a lui Ioan 2,18: Copii, este ceasul de pe urmă; aţi auzit că vine (erchetai) un Anticrist; ei bine, acum (nyn) s-au ivit mulţi anticrişti (antichristoi polloi) şi de aici ştim că este ceasul de pe urmă”(p. 13). Aşadar textul sugerează două aspecte ale „tensiunii eschatologice”: Anticristul va veni şi este deja printre noi. Concret, Ioan prezintă tema sfârşitului lumii în contrast cu sectele gnostice pentru care aceasta nu prezenta niciun interes. A doua problemă pe care o pune textul este mai dificilă. Ea vizează „natura” Anticristului. Majoritatea Părinţilor Bisericii se vor întreba dacă aici este vorba despre un singur Anticrist, sau de o sumedenie de anticrişti presăraţi în epoci diverse şi de care Biserica se va împiedica la tot pasul. Cum a fost rezolvată această ambiguitate? „În general răspunsurile vor conţine două secţiuni: una, rezervată anticriştilor de mai mică anvergură (în cadrul polemicilor antieretice); alta, Anticristului final, sumă, recapitulare, chintesenţă a tuturor anticriştilor anteriori (în viziunea lui Irineu de pildă)” (p. 14).

Imaginea anticristului apare atât în scrierile canonice şi patristice, cât şi în literatura apocrifă: Hipolit şi Irineu al Lyonului, precum şi la Oracolele Sibiline şi Urcarea la cer a lui Isaia. Lucrarea Anticristului este menită să dezbine, să distrugă veridicitatea lucrării lui Cristos. „Într-adevăr, acela (Anticristul), purtând în sine toată puterea diavolului, va veni nu ca un rege drept, nici ca unul legitim, adică supus lui Dumnezeu, ci ca un necredincios fără de lege, ca un apostat, nedrept şi ucigaş, ca un tâlhar recapitulând în sine apostazia diavolului: va dărâma idolii spre a-i convinge pe ceilalţi că el este Dumnezeu, dar se va pune pe sine însuşi singur idol, absorbind, [ca să spunem aşa], rătăcirea tuturor celorlalţi idoli. Aşa încât cei ce-l slăvesc pe diavol prin multe lucruri scârbavnice îi vor sluji atunci printr-un singur idol” (pp. 64-65).

După ce trece în revistă elementele biografice din fragmentele hagiografice referitoare la Hipolit, Cristian Bădiliţă propune lectura adnotată a textelor anticristologice din opera lui Hipolit. În textele anticristologice hipolitiene atenţia este reţinută de cele nouă opoziţii dintre Cristos şi Anticrist. Hipolit stabileşte identitatea adversarului eschatologic în contrapunct cu adevăratul Mesia. „Biografia Anticristului nu poate fi desfăşurată decât plecând de la o comparaţie cât mai detaliată cu prototipul pe care aceasta încearcă să-l copieze şi să-l substituie în mod fraudulos” (p. 114, nota 24).

Pentru Hipolit, Anticrist este în primul rând tiranul sângeros din fruntea ultimului Imperiu. Imperiul Roman, contemporan autorului, încarnează deopotrivă Anticristul şi katechonul (cel care-i împiedică venirea). Acest fapt se datorează în primul rând modului în care erau priviţi persecutorii în primele secole. Doar un exemplu edificator în acest sens: Suetoniu relatează că atunci când Nero a auzit că senatul roman l-a proclamat duşman public şi că trupele armate porniseră să îl prindă, s-a sinucis şi a fost îngropat în mormântul familiei sale. Apoi s-a răspândit zvonul că nu a murit cu adevărat şi că a fugit în Răsărit. În anii următori s-au ridicat nu mai puţin de trei oameni care s-au pretins a fi Nero; primul în anul următor morţii lui (69 d. C.), al doilea în anul 80 d. C. şi al treilea între anii 88-89 d. C. Dacă mai devreme s-a presupus că Nero era încă în viaţă, ulterior s-a crezut că a înviat din morţi şi că se va întoarce să preia conducerea la Roma.

Dacă pentru Irineu, numărul 666 reprezintă numele „Teitan”, pentru exegeza propusă de Hipolit accentul cade pe ideea personificării Imperiului. [Aici am pareri diferite de cele ale autorului, vezi aici o parte din ele aici si aici] De asemenea, observă Cristian Bădiliţă, „una din greşelile exegezei moderne constă în reducerea viziunii metafizice sau teologice, a lui Hipolit, la o simplă concepţie politico-ideologică” (p. 168). Hipolit derivă opoziţia circumstanţială Biserică-Imperiu roman dintr-o opoziţie de ordin metafizic, Împărăţia cerurilor-lume, inferioară calitativ sferei divine. În concluzie, „Hipolit se menţine pe aceleaşi linii cu Irineu, dar într-un mod ferm şi explicit.

Pentru mai multe date va propun citirea unei recenzii complete scrise de Claudiu-Ioan Coman de care m-am folosit si eu in citatele pe care le-am dat. (Aici)

Cartea este valoroasa pentru cei interesati in crestinismul primar si in tratarea subiectului in general. Cred ca multi dintre “Homo Religiosus” in sensul eliadian vor fi multumiti si satisfacuti de lucrurile tratate in aceasta carte. Cristian Bădiliţă: Manual de anticristologie: studii, dosar biblic, traduceri şi comentarii, Editura Vremea, Bucureşti, 2011

Anunțuri

Comentarii

1. Tiberiu Orasanu - 13/11/2011

Am citit mai multe lucrări ale lui Cristian Bădiliţă, şi semnalez pentru cine vrea să afle că, după ce a încheiat ediţia critică Septuaginta (împreună cu o echipă valoroasă), în prezent lucrează la o ediţie critică a Noului testament.


Sorry comments are closed for this entry

%d blogeri au apreciat asta: