Umberto Eco: Cum ne construim duşmanul

Umbero Eco este preferatul meu beletristic ultimativ. Puteti citi pe acest blog  urmatoarele lui recenzii – “Pendulul lui Foucault”, “Memoria Vegetala”, “Apocaliptici si integrati”, “Stăpânul listelor,” “Hackeri răzbunători şi spioni în diligenţe”. Sunt absolut sigur ca veti gasi si la Tiberiu Orasanu multe placeri asemanatoare.

Astazi am sa discut despre un volum publicat in Romania la inceputul verii pe care am reusit sa-l termin (in sfarsit) zilele trecute. Volumul publicat sub titlul “Cum ne construim duşmanul“ a apărut în Italia  la inceputul acestui an, si reuneşte articole scrise si publicate de Eco în ultimii ani, pe diferite teme, actuale sau mai putin vizibil actuale. Versiunea romaneasca a aparut de curind, in traducerea Stefaniei Mincu, in cadrul colectiei „Plural” de la editura Polirom.

Eco sustine in  articolul principal din acest volum ca o societate are nevoie de un dusman care sa fie complet diferit de ea. O dovedesc regimurile rasiste, in frunte cu nazistii si fascistii, care si-au inventat un inamic monstruos folosindu-se de argumente intolerabile. O dovedesc de asemenea, astazi, societatile ce urmaresc sa obtina consensul general prin gasirea unui dusman in „alteritatea” imigrantilor. Dusmanului colectiv este subiectul principal al colectiei si numele primului eseu, Eco insa se preocupa si de teme ca absolutul, astronomiile imaginare, tezaurele catedralelor, insulele pierdute, destinul literar al lui James Joyce in epoca fascista, sau de ce nu? De WikiLeaks.

Reflectii despre WikiLeaks

Odata, pe vremea lui Orwell, se putea concepe Puterea ca un Big Brother, un Frate Mare care monitorizeaza orice gest al fiecaruia dintre supusii sai, mai ales atunci cind nimeni nu-si da seama. Marele Frate televizual este o biata caricatura, pentru ca acolo toti pot monitoriza ce se intimpla cu un mic grup de exhibitionisti care se aduna tocmai pentru a fi vazuti – prin urmare, afacerea are o relevanta pur teatrala sau psihiatrica. Dar ceea ce pe timpul lui Orwell era inca profetie astazi s-a adeverit pe deplin, deoarece Puterea poate controla orice miscare a supusilor cu ajutorul telefonului mobil al acestora, orice tranzactie incheiata, orice hotel vizitat, orice autostrada parcursa cu ajutorul cartilor de credit, orice vizita intr-un supermarket cu ajutorul televiziunilor cu circuit inchis – si asa mai departe –, si, astfel, cetateanul a devenit victima totala a ochiului unui Frate Foarte Mare. […]

[…]Cum se va putea mentine de miine incolo o Putere care nu mai are posibilitatea sa-si pastreze secretele? E foarte adevarat ca, dupa cum ne spunea Simmel, orice secret adevarat e un secret gol (deoarece un secret gol nu va putea fi niciodata dezvaluit) si a poseda un secret gol reprezinta maximum de putere; e foarte adevarat ca a sti totul despre caracterul lui Berlusconi sau al doamnei Merkel este efectiv un secret gol ca secret, pentru ca e materie de domeniu public; dar a dezvalui, asa cum a facut WikiLeaks, ca secretele lui Hillary Clinton erau secrete goale inseamna a-i lua Puterii orice putere.

Este evident ca in viitor Statele nu vor mai putea incredin ta Internetului nicio informatie rezervata – ar fi ca si cum ar publica-o pe un manifest afisat la coltul strazii. Dar e la fel de evident ca, odata cu tehnologiile actuale de interceptare, e zadarnic sa speri ca poti intretine relatii rezervate la telefon. Nimic mai usor, de altfel, decit sa descoperi daca si cind anume un sef de stat s-a deplasat cu avionul ca sa intre in contact cu un coleg, ca sa nu mai spunem de tirgul acela popular pentru contestatii care a devenit acum G8. Dar atunci cum vor putea sa se intretina in viitor raporturi private si rezervate ? Cum sa reactionam la triumful incontrolabil al Transparentei Totale? (fragment preluat de la HotNews)

Am sa revin la carte, asa cum o fac dupa a doua citire. Cartea musai de citit ca toate celelalte, bineinteles!