jump to navigation

Ruta 66: Judge Bell 10/04/2011

Posted by Theophyle in 1, Cartile mele, Locuri, Memorii si Jurnale, Texte, Ziarul de Duminica.
Tags: , ,
trackback

Acum vreo douazeci si ceva de ani am intalnit pentru prima data un judecator. Circulam cu rabla mea noua, un Buick (vai  mama ei de rabla), care ma costase suma exorbitanta de 630 de dolari si am oprit la iesirea din campusul unde-mi petreceam zilele, in speranta de a invata ceva la viata mea. Deodata simt o lovitura, de o violenta medie, in spatele masinii mele. Ies din masina si ma indrept spre sedanul de culoare inchisa (cred ca era un albastru aproape negru); din masina iese un domn mai in varsta, la vreo un 1.90 m, bine facut, cu un par alb ca neaua. Se scuza si ma intreaba daca am patit ceva, raspund ca nu. Radiatorul masinii lui era varza si apa incepuse sa curga. L-am ajutat sa-si impinga masina in afara carosabilului. Omul a scos o carte de vizita si m-a rugat sa-i dau un telefon dupa ce voi sti cat costa reparatiile, daca doresc poate sa-mi dea si detaliile asigurarii lui. Dupa ce m-am uitat la cartea de vizita am renuntat, spunandu-i ca rabla mea a suportat bine lovitura si ca nici nu doresc sa-mi repar mica ciupitura. Omul era Cristopher J. Bell Jr. Chief Judge  la curtea de apel al statului Maryland (de facto, curtea suprema a statului Maryland). I-am oferit sa-l duc unde avea nevoie, mi-a multumit si l-am transportat la prima statie de politie unde a declarat accidentul, desi nu trebuia sa o faca, eu nefiind ranit. Dupa un aranjament care a durat exact 5 minute am continuat drumul spre casa lui in Baltimore (curtea suprema se afla in capitala statului, Annapolis) . A ramas ca maine in orice caz sa ajung la biroul lui din Baltimore pentru a lichida asa zisa lui datorie fata de mine.

Am cunoscut multi oameni interesanti in viata, Judge Bell se poate numara printre cei mai destepti si eruditi pe care i-am cunoscut. A doua zi am petrecut in compania lui trei ore care au trecut ca 3 minute; mi-a povestit despre ce inseamna sa fi judecator, cum se judeca, de ce sistemul cu jurii nu este pe placul lui. Contrar americanului obisnuit, stia multe despre Romania, era indragostit de Dada si-l adora pe Tristan Tzara. Judge Bell a fost primul care mi-a spus ca intr-un deceniu, doua, comunismul se va prabusi pentru ca este un sistem impotriva naturii umane. Omul, zicea el , este o fiinta genetic acumulatoare si averea lui mica sau mare este un lucru esential. Omul tinde spre consumerism cultural sau material, asta costa bani si banii trebuie acumulati pentru a fi cheltuiti. Judge Bell era Jeffersonian convins, vedea in democratie un rau necesar, citand-ul  pe Nietzsche spunea ca democratia este creata de oameni mici pentru oameni mici; deoarece insa majoritatea este intotdeauna mediocra, posibilitatea unor alesi mai putin mediocri este aproape inexistenta.  La el in birou am vazut pentru prima data Biblia lui Jefferson; spunea Judge Bell ca este singura pe care el se poate jura cand este nevoie de asta.  De fiecare data cand puteam sa-l vad judecand, sau auzeam de un caz “mare”, alergam sa-l vad in Annapolis (40 Km de Baltimore). Vazandu-l in sala de tribunal si auzindu-l, simteai ca in acel loc se face dreptate, fara nici un dubiu.  Timp de ani de zile primeam si trimeteam felicitari de Craciun, am aflat intr-un tarziu ca in fiecare an telefona rectorului meu sa intrebe cum progresez.

Acel Jude american mi-a inspirat respectul enorm pe care intotdeauna il voi pastra pentru exceptionalii oameni care trebuie sa faca dreptate semenilor lor. Din fericire nu am fost niciodata in fata unui judecator nici american si nici roman, sper ca Dumnezeu ma va feri de aceasta cumpana, totusi ultimele zile mi-au zdruncinat profund credinta ca toti judecatorii sunt sau pot fi ca Judge Bell.

Privind-o pe doamna judecator Lidia Barbulescu, care arata machiata intr-un salon de pompe funebre, sau sa o asculti pe doamna judecator Mona Pivniceru “domnul prezident” care aproape m-a convins ceea ce nu a reusit Voronin – ca moldoveneasca este o alta limba,  am ajuns  la convingerea ca unii judecatori se afla in pivnita si nu in varful piramidei morale si etice a comunitatii in care ei traiesc.

Comentarii

1. Andrei - 10/04/2011

In raport cu respectul generat de frumusetea caracterului unor oameni semnificativi, asa cum parca Socrate spunea, noi suntem arcusul, frumusetea e vioara. In cazurile Barbulescu sau Pivniceru vorbim de un buhai sau o trompeta tipatoare: unii se pot relationa dar cei mai multi, nu. 😦

2. Diana - 10/04/2011

Theophyle, compari mere cu pere 🙂 Or, cum știu sigur că știi, nu poți compara decît doi termeni aflați pe paliere asemănătoare. Muierile amintite de tine îs o haită de scroafe cu fustiță într-un magazin de bebelouri 🙂 Iar Judele american e pur și simplu la locul lui firesc, acolo unde trebuie să fie și cum se așteaptă de la un Judecător să fie.

3. Cetatean - 11/04/2011

Las ca dupa ce ai sa citesti niste postari despre Pivniceru iti vei schimba impresia di despre ea, insa nu in bine ;-)!

4. Diana - 11/04/2011

Theophyle,
În semn de mulțumire pentru Compendiu Qumran, îți trimit și eu o mică povestioară, ce-am izbutit să încropesc azi, din amintiri, în puținele minute libere. Seară plăcută îți urez 🙂

Ucidere din culpă

Pe Lăpușneanu, lângă sediul kitsch al Romtelecomului, e o biserica. Habar n-am ce hram va fi purtând biserica aceea. Știu doar că în fața bisericii te întâmpină un chioșc burdușit cu cărți, păzit cu strășnicie de vreo patru câini. Unul e șchiop, altul e castrat.
Mă plimb des pe lângă biserica aceea cu câini de pe Lăpușneanu. Mă simt de la distanță, fug spre mine, mă zgârie, mă murdăresc. Se bucură. Mâncare nu le dau, are cine.
Le-am dat, în schimb, un șef de haită. Nu eu, că nu-s în stare. Cățeaua mea. Le potolește elanul, face ordine cu ei, le povestește, câinește, despre respect și ascultare.
Aveau nevoie de un conducător, câinii ăștia.
Îi dau drumul Unei din lesă, pe lângă biserică. E liniște, nu-s mașini, țopăie și ea liberă. Îmi aprind o țigară, număr în gând geamurile Romtelecomului. Straniu. Lătraturile vesele au amuțit. Arunc țigara, fug înspre câini. Strig Una, Una.
Între biserică și esplanada din fața Telefoanelor, cinci câini încremeniți. Una în față, ceilalți aliniați în spatele ei, în semicerc. Cu corpul rigid, doar cozile fâlfâiau cu rapiditate. Amenințător. Am înlemnit și eu. Pricepusem. Una a țâșnit brusc, un salt scurt, fără zgomot. A revenit la poziția inițială. Cozile încremeniseră și ele. Doar Una scutura frenetic din cap. Un țipăt slab, pierit. Câțiva stropi de sânge. Cu un zgomot sec, Una a lepădat în frunzele pe jumătate putrezite puțina povară. Un biet pui de mâță. S-a dat la o parte. Și-a făcut datoria. Pentru ea, vânătoarea s-a încheiat.
S-au repezit ceilalți patru câini. Unul e șchiop. Altul e castrat. A început o sarabandă infernală. Nu îndrăzneau să îl atingă cu colții. Îl izbeau cu labele de la unul la altul. Din ce în ce mai mult sânge. Puteam interveni. Mai era vreme. Mâța era tricoloră, aducea cu un pisic care îmi bucurase ani de-a rândul copilăria. Veterinarul spunea că pisicile tricolore sunt doar femele. Motanii sunt bicolori sau tigrați.
Nu mai țipa, puiul în trei culori. Amuțiseră și câinii. Și eu. Hipnoza morții. Vânătoarea.
Cu capetele plecate, câinii s-au prelins după biserica. Vreau să privesc în iarbă. Să văd. Nu îndrăznesc. Tremur.
In spatele meu, biserica începe să vuiască. Bat clopotele. Pun mâna pe lesă, o târâi pe Una după mine.
Fug.

5. Maria - 11/04/2011

Diana, excelentă realizare artistică! Felicitări!
Să nu vă opriţi. Scrieţi mai departe! Sunteţi foarte talentată.

6. Diana - 12/04/2011

@Maria,
Vă mulțumesc mult. Promit că-ncerc 🙂

7. Theophyle - 12/04/2011

Multumesc Diana pentru darul facut mie si cititorilor mei. Astept in continuare la povesti frumoase scrise de tine 🙂

Cat despre complimentelei Mariei, oglindesc si experienta ei profesionala si bunul ei gust. De luat in seama!

Iti multumesc si tie Maria 🙂

8. Maria - 12/04/2011

@Diana, aştept cu multă nerăbdare şi interes creaţiile dumneavoastră.

Cu plăcere, Theophyle 🙂
Remarc totuşi că în anumite privinţe supraapreciezi modestele mele competenţe. Aşadar îţi mulţumesc pentru cuvintele apreciative 🙂

9. Theophyle - 13/04/2011

Maria 🙂
Si modestia are limite, nu 🙂 Chiar imi place ce scri. Mult!

10. Maria - 14/04/2011

Theophyle,
Şi eu îmi doresc mereu ca ceea ce voi scrie să aibă şansa de a fi mai bun. 🙂 Poate de aici provine şi modestia.


Sorry comments are closed for this entry

%d blogeri au apreciat asta: