jump to navigation

La capătul răbdării 09/08/2010

Posted by Theophyle in Carte Contemporana (sec. 20-21), Document.
Tags:
trackback

‘La capătul răbdării‘ este titlul unei cărţi al cărei tiraj – 40.000 de exemplare – s-a epuizat în cîteva zile. Ceea ce pare a fi un nesperat succes de librărie este în realitate o dublă tragedie: socială şi personală.

Autoarea volumului, Kirsten Heisig, şi-a luat viaţa cu o zi înainte de a încredinţa manuscrisul editurii Herder. La capătul răbdării nu este un roman ci un jurnal de bord, un testament, un avertisment, este consemnarea la rece, descrierea unor cazuri, a unor delicte şi situaţii din domeniul delincvenţei juvenile, de către o neînfricată judecătoare din Berlin.

Cartierele problemă – bombe cu explozie întîrziată

Tabloul acestui infern citadin are drept „model real” unul din cele mai problematice cartiere ale Berlinului, dar el este reprezentativ şi pentru punctele fierbinţi din alte metropole germane: Hamburg, Bremen, Köln. Frankfurt pe Main, Duisburg. Cine-şi aţinteşte privirile asupra unui adolescent din Neukölln, rău famatul cartier al Berlinului, locuit în majoritate de imigranţi, riscă să fie pe dată pălmuit.

Dacă o doamnă în vîrstă îi roagă politicos pe tinerii gălăgioşi să se liniştească, este bătută măr şi desfigurată, dacă un poliţist soseşte la locul delictului – un grup de tineri a dat foc unui chioşc cu ziare – îi este dat să audă cele mai oribile insulte la adresa Germaniei, să fie ameninţat că va fi călcat în picioare şi omorît. Dacă supraveghetorul unei piscine publice le atrage unor adolescenţi atenţia să fie cuviincioşi cu publicul din jur, la ora închiderii este aşteptat afară, luat la bătaie şi lăsat în mijlocul drumului în stare de inconştienţă.

Neadaptarea culturală – calea spre dezintegrarea socială

Delincvenţii provin în marea lor majoritate din familii de imigranţi, cu foarte mulţi copii, familii în care mamele nu vorbesc germana, în care taţii sunt cel mai adesea şomeri, familii care trăiesc din ajutoare sociale sau, mai grav, din traficul de stupefiante, din cerşetorie şi furt, mai ales în cazul romilor. Cazurile sunt descrise cu acribia impersonală a unui jurist, cauzele dezastrului dez-integrării sociale sunt enunţate sau sugerate: imigraţia necontrolată, şomajul, proasta şcolarizare, slaba cunoaştere a limbii germane, persistenţa mentalităţilor patriarhal-arhaice, refuzul modernităţii, al recunoaşterii valorilor şi principiilor statului de drept, absenţa unor acţiuni concertate din partea justiţiei, poliţiei, instituţiilor de asistenţă socială şi învăţămînt.

Să nu închidem ochii

Riscurile ignorării pe mai departe a primejdiei pe care o reprezintă în marile oraşe mai cu seamă societăţile paralele, camuflarea unor adevăruri, de pildă faptul că majoritatea delincvenţilor juvenili provin din cercurile imigranţilor de religie musulmană, ca şi idilizarea de către simpatizanţii extremei stîngi a aşa-zisului multiculturalism, se lasă deduse fără nici un efort din lectura celor 200 de pagini ale cărţii.

La finele volumului, într-o scurtă postfaţă, autoarea se confesează. Confruntată cu false nedumeriri, ce sună mai degrabă a reproşuri – de ce dă în vileag toate acestea, de ce nu-şi vede pur şi simplu de treabă -, Kirsten Heisig răspunde clar şi răspicat. Bună parte din viaţă nu şi-a dat seama ce imens noroc a însemnat să se nască femeie, în Germania, în această perioadă a istoriei. Îşi doreşte ca şi generaţiile viitoare să aibă parte de aceleaşi şanse favorabile. Întrevede însă, în momentul de faţă, nişte pericole care nu ţin exclusiv de domeniul criminalităţii juvenile, de care ea s-a ocupat intens. Societatea se află la răscruce, ea riscă să se scindeze în săraci şi bogaţi, în stînga şi dreapta, în musulmani şi nemusulmani. Dincolo de posibilităţile încă existente de a curma această dez-integrare, inclusiv de a combate criminalitatea, este necesară o dezbatere sinceră, în afara oricărei ideologii. Nu va fi uşoară, nu va fi nici lipsită de aprigi controverse, nici de dezvăluirea unor adevăruri dureroase. Germania este aptă să suporte această dezbatere. Şi – notează aproape testamentar în încheiere Kirsten Heisig – să o suporte şi pe ea.

Un testament

Cartea a apărut postum, în plină vacanţă parlamentară. Sinuciderea vajnicei judecătoare, mamă a două fete, rămîne învăluită în mister, iar dezbaterea ar urma să se declanşeze. Sau poate totuşi, nu. Oricum, la  toamnă, La capătul răbdării ar fi bine să stea pe masa de lucru a fiecărui deputat în Bundestag. Între altele, şi pentru ca în Germania să nu se întîmple ceea ce se întîmplă acum în Franţa.

Sursa: DW
Autor: Rodica Binder

Comentarii

1. Împreună, dar despărţiţi « Politeía - 09/08/2010

[…] o tragedie infioratoare, in numele multiculturalismului European, va invit pe blogul Bibliophyle, sa cititi recenzia cartii, care descrie o poveste tragica din Germania zilelor […]

2. Împreună, dar despărţiţi | e-Opinii.ro | doar opinii... atât! | by George Fedorovici - 09/08/2010

[…] o tragedie infioratoare, in numele multiculturalismului European, va invit pe blogul Bibliophyle, sa cititi recenzia cartii, care descrie o poveste tragica din Germania zilelor […]

3. moreoc - 03/09/2010

„Cazurile sunt descrise cu acribia impersonală a unui jurist, cauzele dezastrului dez-integrării sociale sunt enunţate sau sugerate: imigraţia necontrolată, şomajul, proasta şcolarizare, slaba cunoaştere a limbii germane, persistenţa mentalităţilor patriarhal-arhaice, refuzul modernităţii, al recunoaşterii valorilor şi principiilor statului de drept, absenţa unor acţiuni concertate din partea justiţiei, poliţiei, instituţiilor de asistenţă socială şi învăţămînt.”

In toata lista asta lipseste un element esential, anume responsabilitatea societatii gazda pentru esecul zugravit de sinucigasa. Fapt care spune destule despre autor…

Nu trebuie uitat o secunda ca Germania a fost multe decenii si mai e si azi sub influenta politica a unui partid urmas ideologic al partidului pe care Hitler insusi s-a sprijinit pentru a cuceri in parlament puterea (vorbesc aici despre partidul crestin-democrat la care dupa razboi au aderat in masa membrii partidului catolic („zentrum „), acesta din urma fiind prea discreditat in ochii noului patron al Germaniei postbelice, care era pe atunci SUA), si care a perpetuat pana azi mentalitati rasiste, de dreapta: numai astfel Germania a putut deveni ultima tara din Europa care a abandonat „criteriul sangelui ” in obtinerea cetateniei (criteriul etnicitatii, „jus sanguinis”, care facea posibil ca un mujic din Kazahstanul sovietic sa poata deveni cetatean german doar pentru ca stramosii lui fusesera nemti, in timp ce un om nascut si traitor toata viata lui in Germania, daca avea parinti de etnie turca, nu era si nu putea deveni cetatean german!!!). Asta a creat segregatie si inseamna rasism : inainte sa se planga ipocrit pentru violenta musulmanilor, mult mai util e ca nemtii sa-si asume partea imensa de responsabilitate pentru acest esec inevitabil si anuntat clar de atitudinile majoritatii/autoritatilor.

Nemtii, ca si alti vest-europeni, au voit doar niste brate si niste spinari de hamalit in fabrici si la curatenia strazilor, nu niste cetateni egali si respectati!

Capitalistii aveau nevoie de hamali in perioada de progres economic, si au fortat statul sa aduca acesti nefericiti pentru a asuma muncile la care neamtul/europeanul nu era dispus sa se angajeze. Au sperat ca situatia e temporara, ca veneticii se vor intoarce acasa, insa iata ca economia a avut nevoie in continuare de sclavi, si inca din ce in ce mai multi, si astfel Europa e plina de imigranti musulmani, care nu-s integrati pentru ca nu s-a voit integrarea lor : nu li s-au dat drepturi egale, nu au fost tratati demn si echitabil. Si acestia au ramas astfel in ghetto-urile lor, la care i-a consemnat majoritatea, continuand sa-si perpetueze traditiile stramosesti pentru ca pur si simplu interactia cu societatea gazda a fost minima. Mai jos jurnalistul, sau poate chiar autoarea, vorbeste despre vina intelectualilor de stanga care promoveaza multiculturalismul. Multiculturalismul poate duce la esec uneori, e adevarat asta, si in anumite tari a participat la esecuri, dar nu e niciodata factorul decisiv: mult mai important e modul in care majoritatea imagineaza ea insasi relatia cu modernitatea; unele popoare continua sa creada ca modernitatea e posibila in lipsa secularismului veritabil, altele insista pe un secularism/laicitate aproape dogmatica; ambele modele au partile lor bune si mai putin bune, ce e clar insa e importantza acestui factor cand e vorba de judecat integrarea unei populatii traditionaliste cum sunt musulmanii (dar si romanii si alti est-europeni).
Multiculturalismul, el, e doar un mod de a da o justificare teoretica sau ideologica unui fapt evident, anume ca nu poti obliga oamenii sa renunte la traditii, valori si credinte doar pentru ca si-au schimbat locul de rezidenta sau pentru ca au dobandit o alta cetatenie. Comunistii au incercat in Romania sa educe prostimea, sa starpeasca cu forta superstitiile religioase si rezultatul nu e tocmai glorios, si aici nu ma refer la suferinta si injustitia produsa, ci la eficacitatea metodei, care a fost practic zero: religiozitatea romanilor departe de a fi fost redusa, azi constatam ca dimpotriva, se afla la cote care fac din tara in care m-am nascut al doilea stat din Europa in termeni de credinta in Dumnezeu, asta dupa… Turcia (o tara islamica)!

Mentalitatile patriarhale, credintele imbecile in tot felul de zeitati, valorile misogine sau rasiste, ele nu pot fi modificate cu forta, prin ukaz, sau doar prin simpla dorinta si vointa a majoritatii. Adoptarea modernitatii cere timp, educatie si de fapt nu e deloc un proces cu sanse certe de reusita: exista incertitudine, exista reusite partiale (romanii, si ei incapabili de a se dezbara de mentalitatile patriarhale si de religiozitatea lor fundamentalista, nu au lectii de dat musulmanilor!)

Schimbarea se poate produce deci, macar cu rezultate partiale, prin acordarea tuturor drepturilor majoritatii si acestor indivizi taratzi de traditiile in care s-au nascut. Tot omul tine la valorile culturale transmise de parinti si stramosi, oricat de imbecile sunt acestea, astfel ca nici musulmanii nu-s vinovati de atasamentul lor la valorile intolerante ale religiei lor, tot asa cum nici romanii nu-s vinovati de atasamentul lor la valorile fundamentaliste ale religiei lor. Ascensiunea sociala, contactul in scoala, la locul de munca, implicarea sociala, toate astea duc in timp (in mai multe generatii) la evolutia mentalitatilor; dar daca tu ca neamtz, sau ca francez, nu vrei sa-l vezi pe turc sau pe arab decat cand iti matura strada sau cand mai baga o sarja in furnal, e si normal ca descendentii lui te vor lua cu pietre cand le vorbesti despre „morala „, „civilizatie ” si „modernitate „! Pana si musulmanii au un modul de perceptie al ipocriziei!


Sorry comments are closed for this entry

%d blogeri au apreciat asta: