Florin Turcanu: Mircea Eliade. Prizonierul istoriei

Si de aceasta data, postarea mea nu este legata  nici de autorul cartii si nici atat de mult de subiectul ei. Postarea mea incearca sa “studieze” tipul de literatura care se numeste “Biografie”. Acest tip de carte, odata foarte popular, a inceput sa-si piarda farmecul in aceste timpuri, caracterizate prin rezumate sau cateva zeci de cuvinte  extrase din wikipedia. Adevarat exista si o lipsa a unor biografi care sa atraga cititorul intr-o experienta literara si nu doar intr-o povestire fada a unor fapte semnificative din viata unui om.

Pot spune ca o biografie reusita este acea carte care reuseste sa desprinda un personaj din banalul existentei sale si sa-l infatiseze in  maretia unui proiect de viata. Biografia lui Florin Turcanu “Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este cea mai buna biografie scrisa de un roman. “Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este genul de carte care se citeste ca o biografie senzationala, dar in egala masura ca o lucrare docta si placuta. Se citeste usor, dar merita savurata. Cartea este  esentiala pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade. Cartea lui Turcanu a fost una dintre cele mai asteptate carti, viu comentata in Romania inca de la aparitia editiei franceze. “Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” a fost publicata in romaneste la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupa 89, unul dintre cei mai bine vanduti autori romani, iar in buna parte succesul de la inceput al Humanitas-ului s-a datorat tocmai publicarii lucrarilor marilor interbelici, interzisi sau semi-interzisi pret de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrarile unora ca Cioran, Eliade, Ionesco, ce devenisera in comunism adevarate mituri (pentru ca avusesera sansa de a parasi tara la timp, spre deosebire de multi alti colegi de generatie), a aparut si interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii, la adevarate rechizitorii, de la pagini superbe, la insailari imbecile, acuzatoare sau dimpotriva cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, in periodice si volume, multi vazand in aceasta posibilitatea sansei unui inceput promitator de cariera. Puteai sa te faci remarcat scriind o mica biografie, normal  in tonuri elogioase, a lui Noica, Tutea, Cioran, Vulcanescu, etc. Ceea ce a fost si bun, a fost si rau.

Majoritatea intelectualilor interbelici, plecati in Occident sau prizonieri in Gulagul romanesc si recuperati abia acum, aveau o trasatura comuna : fusesera membri, simpatizanti sau cel putin apropiati de miscarea legionara/Garda de Fier/partidul Totul pentru Tara, grupare despre care circulasera cele mai cumplite legende si cele mai aurite mituri. Multi au fost acuzati de apartenenta la o miscare fascista/nazista/antisemita/extremista (Cioran si Eliade fiind cazurile cele mai comentate) si prin extensie de complicitate morala la Holocaust, au fost atacati ca ideologi si partasi la crimele legionare, adesea hiperbolizate si chiar falsificate pentru a-i include, aceiasi autori fiind in egala masura recuperati cu entuziasm de gruparile neo-legionare sau de inspiratie legionara, ca o legitimare fireasca. Dar nu despre problema generatiei anilor ’30 si a implicarii sale in politica si mai ales in legionarism este vorba – chestiune alimentata mai ales dupa publicarea in 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.

De fapt, multi au asteptat cartea lui Turcanu pentru a-si lamuri doua capitole putin cunoscute din viata lui Mircea Eliade : care a fost legatura lui Eliade cu miscarea legionara si prin extensie cu dreapta nationalista interbelica si care a fost traseul sau intelectual postbelic ? Iar cartea lui Florin Turcanu raspunde la aceste doua intrebari, precum si la multe altele, reusind sa prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins ca erau necunoscute chiar si fanilor inversunati ai adolescentului miop. Este, si a venit momentul de a o spune, biografia esentiala a lui Mircea Eliade. Dupa Turcanu, nu mai poti decat sa pornesti de la el si eventual sa mai adaugi citate, documente, scene, caracterizari, personaje, eventual sa ii rastorni vreo fraza cu un document inedit. Dar nu mai poti sa il ignori, nu mai poti sa zici ca e o carte proasta sau sa te prefaci ca nu exista.

Interesanta cred eu reusita lui Turcanu de ne dezvalui noua, celor mai mult sau mai putin initiati ca Eliade, ca de fapt a crezut in victoria Axei, ca unica solutie anticomunista, a respins aproape tot timpul antisemitismul (cu cateva derapaje indelung comentate ulterior), dar s-a detasat revoltat de legiunea condusa de Horia Sima, oripilat de asasinatele si jafurile comise. In perioada postbelica, incercand sa se impuna international ca om de stiinta si literat, continuand astfel o promitatoare cariera inceputa in tara, Eliade a ascuns permanent legatura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitara indarjita pe care Florin Turcanu o reconstituie cu minutiozitate. Cand atacurile si dezvaluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorata, eliminand momente si elemente, adaugand altele, in permanenta incercand sa faca uitata optiunea sa de tinerete, temandu-se ca o recunoastere l-ar distruge moral si profesional. Cu adevarat un prizonier al istoriei, victima a unei veritabile vanatori de vrajitoare, Eliade a platit practic acest atasament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceasta optiune cu o violenta incredibila, atat in tara cat si in strainatate, Eliade a fost insa prezentat mereu de Miscarea Legionara si de gruparile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al gruparii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.

Cred ca Florin Turcanu scrie o carte de mare anvergura, una corecta care reuseste sa-l separe pe Eliade- omul de Eliade- savantul, exact in felul in care un biograf autentic trebuie sa o faca. In locurile in care nu se poate materializa   aceasta desprindere, Florin Turcanu  il intelege pe Eliade mai bine decat Eliade s-a inteles pe sine.

Nu stiu daca Mircea Eliade a fost intr-adevar prizonierul istoriei, a fost insa fara doar si poate prizonierul sau, prizonierul necesitatii lui obesesive de a intra in posteritate asa cum a crezut el ca i se cuvine. Eliade nu avea nevoie sa se ascunda, el a fost doar un om si oamenii gresesc, cat timp greseala nu-ti pateaza mainile ea poate sa fie inteleasa.  Asa cum am spus, cea mai buna biografie pe care eu am citit-o in limba romana scrisa de un roman. Musai de citit.