Fantasticul Literar: Fauritorii de Lumi – 2

Stăpânul Inelelor a fost scris de J.R.R. Tolkien între anii 1937 – 1949, iar partea sa centrală a fost creată în timpul celui de-al doilea război mondial. Lucrarea a fost publicată în trei volume mult mai tarziu, dupa cel de al doilea razboi mondial, între 1954 şi 1955.  Cartea a fost retipărită in cateva editiii şi tradusă în 38 de limbi, devenind una dintre cele mai populare şi influente lucrări de “fantezie” literara ale literaturii secolului 20. Cartea este continuarea unei lucrari anterioare, numita “Hobitul” (aparut in original  sub doua nume “The Hobbit” sau “There and Back Again”). In aceasta prima carte, scrisa sub un format de “carte de povesti” Tolkien creaza o lume populata de umanoizi decupati din mitologia nordica (hobbiţi, elfi, gnomi şi orci) si se petrece intr-o tara numita “Ţinuturile din Pământul de Mijloc”. In aceasta carte facem cunostinta cu Bilbo Baggins, un hobbit de vreo 50 de ani, care porneşte într-o aventura vără voia sa, împreună cu un grup de 14 gnomi, plus marele vrăjitor Gandalf.

“Stăpânul Inelelor” este continuarea Hobitului si-l are protagonist principal pe Frodo Baggins, orfan care locuieste la Conacul Coniac până când Bilbo Baggins (protagonistul primei carti, Hobitul, si văr de-al treilea al lui Frodo) îl convinge să vină şi să locuiască cu el în Fundătura din Hobbiton, alegandu-l moştenitor. Acţiunea cărţii Stăpânului Inelelor se petrece într-o preistorie alternativă, al treilea Ev al Pământului de Mijloc. Acţiunea este concentată pe Inelul Puterii făurit de lordul întunecat Sauron şi variază de la începutul liniştit din Comitat până la cursul Războiului Inelului, urmat de Pământul de Mijloc şi văzut prin ochii personajelor sale, în special ai protagonistului Frodo Baggins. Acţiunea principală este urmată de şase anexe, care oferă o multitudine de materiale contextuale, istorice şi lingvistice. Cartea a fost conceputa din trei povestiri separate, care au si aparut in trei volume diferite (personal, nu cred ca asta a fost iniţial intenţia autorului). Primul volum este “Frăţia Inelului” (The Fellowship of the Ring), al doilea volum “Cele două turnuri”   (The Two Towers), este împărţit în două poveşti paralele, câte una în fiecare carte (a II-a si a III-a); cred ca aceasta imparţire a fost sugerata si facuta de editorii cartii si nu de autor. Al treilea volum este “Întoarcerea regelui” (The Return of the King). Volumele sunt impartite in “carţi”, urmarind stuctura legendelor medievale.

“Stăpânul Inelelor” este o opera literara care poate fi citita cu felurite interpretari, de la o simpla legenda, basm pentru copii, pana la o lucrare complexa filozofica, filologica, mitologica, sau teologica.

Conceptul de “Inel al puterii“ este imprumutat din dialogul Socratic al lui Plato in “Republica”, asa numitul Inel a lui Gyges. In “Republica” (cartea a-II-a), Socrate reda o discutie, avuta la Pireu. Printre cei care isi spun punctul de vedere se numara si Glaucon. Dupa el, oamenii sunt drepti doar pentru ca n-au incotro. Si-l da exemplu pe Gyges, un pastor care ajunge sa detina un inel care-l face invizibil. Cu el ajunge sa-si omoare regele si sa-i ia nevasta si locul. Ideea este ca “oricine ar avea un astfel de inel ar face lucruri nedrepte”, crede Glaucon. Acest “Inel a lui Gyges” il va influenta si pe bunul prieten a lui J.R.R. Tolkien, H.G.Wells, care in “Omul Invizbil” se foloseste de un motiv asemanator. Acelasi motiv poate fi gasit si în “Cercul Inelului” –  al lui Wagner (“Der Ring des Nibelungen – The Ring of the Nibelung”).

 “Stăpânul Inelelor” este plin de motive din mitologia nordica, toata constructia este bazata pe aceasta mitologie. Tolkien a  împrumutat elemente ale legendei Völsunga saga, în mod special Inelul magic de aur şi sabia ruptă, care este refăurită. În Völsunga saga aceste lucruri sunt Andvarinaut şi Gram, ele corespund cu Inelul şi Narsil/Andúril. Mitologia finalandeză şi multe alte elemente din cartea de poeme Kalevala au jucat un rol important asupra creerii Pământului de Mijloc. În manieră asemănătoare cu Stăpânul Inelelor, Kalevala este centrată asupra unui artefact magic, numit Sampo, care îi aduce avere purtătorului său, dar nu îi dezvăluie niciodată natura acestuia. Precum Sampo, Inelul este disputat de către forţele binelui şi ale răului pentru ca în final să fie distrus pentru „binele majorităţii“. O altă paralelă între cele două cărţi este vrăjitorul, Gandalf care împrumută unele din acţiuni lui Väinämöinen (vrăjitorul din Kalevala). Ambii luptă alături de forţele binelui şi în finalul romanului pleacă spre o lume a nemuririi. Tolkien s-a inspirat din limba finlandeză când a creat limba elfă Quenya.

Fara multe probleme il vom regasi si pe Shakespeare, cu a lui Macbeth. Cine cunoaste piesa nu poate sa nu faca o comparatie intre intunecoasele privelisti din “atacul Enţilor asupra cetăţii Isengard” a lui Tolkien si “Pădurea Birnam venind spre Dunsinane“ din Macbeth-ul lui Shakespeare.

Si totusi “Stăpânul Inelelor” este o lucrare profund crestina, la fel ca autorul sau. Despre “teologia” cartii vom discuta maine intr-o ultima postare referitoare la acest subiect.

Bibliografie si citate:

Carpenter, Humphrey “J. R. R. Tolkien: A Biography”, Houghton Mifflin, 2000
Feist, Raymond  “Meditations on Middle-Earth”, St. Martin’s Press, 2001
Shippey, Tom “J. R. R. Tolkien Author of the Century”, HarperCollins, 2000
Vezi si bibliografia postata anterior.