jump to navigation

Jurnalism: 50 de ani la Casa Alba 15/05/2009

Posted by Theophyle in Jurnalism.
Tags: ,
comments closed

Helen Thomas este decana corpului de presa de la Casa Alba, s-a nascut in 4 august 1920 in  Winchester, are doi frati si sapte surori  si este o jurnalista faimoasa din SUA. A studiat la  Eastern School Detroit, MI si apoi si-a luat BA la Wayne State University (in 1942). Helen Thomas este  reporter la Casa Alba din 1961. Helen Thomas  este reporter de stiri, columnist la  Hearst Newspapers , si membra Corpului de presa al Casei Albe . De 58 de ani este corespondenta si mai tarziu sefa biroului Casei Albe pentru  United Press International (UPI). Thomas a fost prezenta la Casa Alba de la John F. Kennedy. A fost prima ofiter de presa a Clubului National de Presa ( National Press Club), prima femeie membra si presedinte a Asociatiei Corespondentilor Casei Albe  ( White House Correspondents Association), si in 1975, prima femeie membra a Clubului Gridiron. A scris patru carti; ultima este “Cainii de paza ai Democratiei? Diminuarea corpului de presa din Washington si cum (acesta) a tradat publicul”.  Thomas s-a alaturat United Press International in 1943 si a facut reportaje pe teme feminine pentru reteaua lor de radio. In anii ’50 a scris un editorial “Nume in stiri” pentru care a luat interviuri de la numeroase celebritati din Washington. Dupa 1955, a acoperit agentii federale ca Departamentul Justitiei, Biroul Federal de Investigatii, Departamentul Sanatatii, Educatiei si Bunastarii. Thomas a fost presedinta  Clubului National de Presa  intre 1959-1960.

106-2

In noiembrie 1960, Thomas a inceput sa faca reportaje despre Campania prezidentiala a lui John F. Kennedy, urmandu-l la Casa Alba in 1961 in calitate de corespondent UPI.  Thomas a devenit cunoscuta sub porecla “Buddha Asezat” si sub administratia lui Kennedy a inceput traditia de a incheia conferintele de presa prezidentiale cu formula proprie “Va multumim, Domnule Presedinte”.

Thomas a fost singura jurnalista de presa scrisa care l-a insotit in China pe Presedintele Richard Nixon in calatoria sa istorica din 1972. De asemenea, a calatorit in jurul lumii de mai multe ori cu Nixon,  Gerald Ford, Jimmy Carter, Ronald Reagan, George H.W. Bush, Bill Clinton si George W. Bush,  si a fost prezenta incepand cu 1975, ajungand la pozitia de Sefa a Biroului Casei Albe UPI, pe care a detinut-o timp de 25 de ani. In aceasta postura,  a fost autoarea editorialului “Scarile din spate de la Casa Alba”, care oferea o privire din interior asupra administratiilor prezidentiale.

La  17 mai 2000, dupa 57 de ani de lucru cu UPI, Thomas si-a dat demisia din organizatie, la o zi dupa anuntarea achizitionarii sale de catre News World Communications Inc., o companie fondata si controlata de  Unification Church (Biserica Unificata), lider Reverendul Sun Myung Moon. Mai tarziu, a descris schimbarea de proprietate ca fiind “un pod prea indepartat”.

106-1

In mai putin de 2 luni, s-a alaturat  Hearst Newspapers (compania jurnalistica Hearst) ca editor, scriind despre stiri de importanta nationala si despre Casa Alba. In mod traditional, Thomas statea in primul rand si punea prima intrebare la conferintele de  presa de la Casa Alba, dar conform unui interviu acordat de ea in emisiunea Daily Show din 2006, a fost mutata in spate in timpul adminstratiei Bush, deoarece  nu mai reprezenta un post de televiziune. Cand a fost intrebata de ce sta in spate, Thomas a raspuns;”Deoarece nu ma plac…Pun prea multe intrebari”. In 21 martie 2006, Thomas a fost chemata pentru un interviu intre patru ochi cu Presedintele Bush, pentru prima data in trei ani. Thomas a pus intrebari despre razboiul din Iraq.

Bush a raspuns printr-o discutie asupra Razboiului impotriva Terorii, 11 septembrie si motivul principal al invaziei ffind faptul ca Saddam Hussein a refuzat inspectia armamentului chimic de catre o delegatie internationala.

In 4 decembrie 2007, un reportaj CNN arata reporterii de la o conferinta de presa de la Casa Alba data de Presedintele Bush privind armele nucleare din Iran, iar locul obisnuit al lui Thomas era barat cu un X, iar ea nu a mai fost chemata niciodata in timpul acelei administratii.

In Februarie 2009, Thomas a fost prezenta in primul rand la prima conferinta de presa a Presedintelui Obama privind ajutoarele federale acordate pentru iesirea din criza. Presedintele Obama i s-a adresat direct: “Helen, este extraordinar, este momentul meu de inaugurare.”  „Helen. I’m excited, this is my inaugural moment.” Aceasta adresare era o trimitere istorica si politicoasa la prezenta ei indelungata in Corpul de Presa atasat Casei Albe. Thomas l-a intrebat pe noul presedinte  (in afara contextului crizei economice) daca vreo tara din Orientul Mijlociu detine arme nucleare si daca Pakistanul mentine locuri de adapost “pentru acesti asa-zisi teroristi”. De atunci nu a mai fost invitata la conferintele de presa televizate in direct

Ceea ce ne aduce la cea mai trista parta a declinului lui Thomas: adesea pune intrebari care sunt in mintea multor oameni, Intrebari pe care si alti jurnalisti din corpul de presa ar dori sa le puna. Dar cand sunt spuse de Thomas, intrebarile suna absurd in contextul respectiv. Ea determina eliminarea unei critici inteligente fata de presedinte si face Corpul de Presa sa arate ca o sceneta din Saturday Night Alive.

In  World Almanac  este citata ca una dintre cele 25 Most Influential Women in America (cele mai influente femei in SUA).

Postat de @demeter

Thomas Kempis – De imitatione Christi 14/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , ,
comments closed

De imitatione Christi sau Imitatiunea lui Cristos, cum a fost tradusa in limba romana, este o carte care cere o regandire a traditiei religioase legata de invataturile crestine asa cum sunt reflectate in evangheliile Noului Testament. Trebuie sa subliniez ca din 1414, cand este datat primul manuscris si pana astazi, sunt cunoscute 4000 de editii diferite ale acestei carti, ABSOLUT ecumenica. Cartea a fost imbratisata (cu greu) de biserica catolica (desi autorii ei au fost calugari catolici), si mai usor de bisericile protestante si cele ortodoxe.  Cartea este compusa din 4 parti (volume): (1) Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului; (2) Poveţe pentru luminarea lăuntrică; (3) Despre mângâierea lăuntrică; (4) Despre Taina sfântului altar. Ultima parte este o interpretare mistica a invataturilor crestine.

105-1

Primele ediţii ale operei au apărut anonim, numele scriitorului rămânând învăluit în mister. Personal nu cred  în spiritul umilinţei acestui anonimat, ci mai mult in frica de posibilele represiuni ale inchizitiei. Polemica asupra paternităţii cărţii a izbucnit ceva mai târziu, în secolul al XVII-lea, stârnind o multitudine de pareri începând cu erudiţi şi filologi si sfarsind cu clerici din toate curentele crestine. O primă ipoteză a atribuit cândva textul vestitului teolog francez Jean Charlier, supranumit Gerson (1363-1429) cancelar al Universităţii pariziene si unul dintre marii animatori ai sinodului ecumenic de la Konstantz (1414-1418). Analiza stilistică a demonstrat însă lipsa de fundament a acestei presupuneri. Un examen stilistic la fel de atent a dus, de asemenea, la respingerea altei ipoteze (emisă de părintele iezuit J. Van Ginneken), potrivit căreia textul latin al Imitaţiunii ar fi, de fapt, o versiune tardivă după însemnări făcute în olandeza de magistrul Gerhard Groote însuşi, propagatorul mişcării spirituale la care ne-am mai referit Devotio Moderna. Un al treilea punct de vedere a susţinut, în sfârşit, că autorul formei originale a Imitaţiunii ar fi fost Ioannes Gerson, abate benedictin de Vercelli şi prieten cu sfinţii Anton din Padova şi Francisc din Assisi (+ cca 1243): atât analiza istorică cât şi cea filologică şi stilistică au demonstrat imposibilitatea materială a unei atari supoziţii.

105-2

Întemeiată pe o scrutare atentă a codicelor şi manuscriselor existente, analizând cu rigoare întreg aparatul  de texte din punct de vedere statistic, stilistic si filologic, cercetarea a izbutit să facă definitiv lumină în controversata problemă. Dificultatea întreprinderii fost sporită, cum era şi firesc, de faptul că anterior primelor tipărituri (mai întâi ca incunabul, înainte de 1500) Imitatio Christi a circulat destul de mult, în mai toate ţările Europei, sub formă de fragmente manuscrise, uneori şi ca întreg, dar cu titlu sau cu adnotări, subtitluri, interpolări şi glose (uneori derutante) – datorate copiştilor. (Dintre titlurile sub care Imitaţiunea lui Cristos a circulat în latină se mai poate cita si: De Imitatione Christi et contemptu omnium vanitatum mundi, Admonitiones ad vitam spiritualem, Liber internarum consolationum, De Musica ecclesiastica etc.) O stabilire temeinică a formei întregi şi fidele a textului original a fost şi rămâne opera umanistului francez Francois Joseph Desbillons (1711-1789) care a dat, la 1785, o ediţie magistrală a Imitaţiunii, ce rămâne un model de exactitate şi erudiţie. În această formă a sa, potrivit tuturor argumentelor pe care se poate întemeia ştiinţa şi cercetarea modernă, textul Imitaţiunii lui Cristos aparţine lui Thomas Hemerken a Kempis. Tot Desbillons a furnizat si studiul unui manuscris olograf din 1414, conservat în Biblioteca Regală din Bruxelles şi cuprinzând textul Imitaţiunii de chiar mâna lui Thomas a Kempis (Codex Bruxellensis, MS 5855-5861).

Interesant de mentionat ca aceasta carte este una din primele carti occidentale care au ajuns pe masa carturarilor ortodocsi. Prima traducere din latina in slavona a fost facuta de boierul cărturar Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Vodă Basarab, care, la jumătatea secolului al XVII-lea, scotea de sub tiparniţa Mănăstirii Dealului:

cu porunca şi cu toată cheltuiala prealuminatei şi dreptcredincioasei Doamne Elena – „Cartea despre imitarea lui Hristos… cu osteneala rudei sale Orest Năsturel, al doilea logofăt, tradusă acum din limba latină în limba slavonă”, V Dealscom monastiri, 1647 “

Mai târziu, altă figură ilustră a culturii româneşti, Samuil Micu, patriotul corifeu al Şcolii Ardelene, scotea de sub teascurile Blajului prima traducere românească, cu titlul „A Thomii de la Câmp: De Urmarea lui Hristos, patru cărţi” la Tiparul Seminarului, 1812. La Bucureşti, Gavril Munteanu publica în 1845 propria sa traducere, Urmare lui Iisus Hristos (Tipografia lui I. Kopainig) reeditată apoi, cu mult succes, de mai multe ori (1901, 1938, 1944). La Iasi versiunea Imitaţiunii lui Cristos (semnată P.N.) urmată, în 1932, de o alta traducere a lui I.B., este publicată  în seria religioasă a Institutului „Presa Bună” (nr. 13), unde, trei ani mai târziu, vedea lumina tiparului o reeditare a aceleiaşi, frumos ilustrată, cu reproduceri după desene şi gravuri de Iosif Fűhrich.

O editie rezumat de 90 de pagini in limba romana  poate fi primita de la mine in format PDF.

Toma de Aquino – Summa Theologiae 13/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , , ,
comments closed

104-1Trebuie sa declar de la inceput ca Toma de Aquino este teologul crestin pe care-l prefer in majoritatea problemelor doctrinare si in majoritatea cazurilor de interpretare a crestinismului. Daca cineva merita titlul de doctor la biserici [1] Toma de Aquino este omul. Din nefericire el nu este recunoscut de Biserica Ortodoxa, desi daca mai traia putin putea duce la unificarea schismei intre bisericile crestine din Est si Vest. Daca Augustin reprezinta intrarea bisericii de Vest in valtoarea evului mediu intunecat, Aquino reprezinta iesirea din el spre un umanism crestin renascentist. Augustin si Aquino sunt ambii apologeti crestini de cea mai inalta calitate intelectuala, diferenta  consta in crestinismul pe care-l reprezinta. Ambii au scris opere teologice  de o valoare incontestabila, diferenta o reprezinta doctrinele pe care ei le reprezinta. Datorită lui Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă,  Civitate Dei reprezentata de Biserica apuseană care îşi asumă rolul activ de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva “slujitorilor satanei”, duşmani ai Bisericii latine şi deci ai Dumnezeului creştin, cum este el vazut de papalitatea romana. Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe pământ (Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii lui Christos. Ingrozitoare invataturi, atat de diferite de crestinismul original asa cum este reprezentat in Evangheliile Noului Testament. Daca Augustin a avut parte de o viata foarte departata de sfintenie si morala crestina si numai in ultimii 30 din cei 76 pe care i-a trait au fost dedicati crestinismului, Aquino si-a dedicat in intregime toata viata matura teologiei si invataturilor crestine. La fel ca Averroes si Maimonide, Toma de Aquino a fost un enciclopedist si sistematizator al traditiilor religioase. Tomas de Aquino a facut pentru crestinism ceea ce a facut Maimonide pentru iudaism – a creat o teologie cu care credinciosul poate sa traiasca si sa o inteleaga. Daca Aristotel a creat o opera de aproape 1 milion de cuvinte, Aquino a creat o opera de 8 milioane de cuvinte, nu a existat pana la el si cred ca nici dupa el, un singur om care a avut o opera atat de complexa,  masiva si completa.

104-2

Am inceput cu aceasta (lunga) introducere, in care am incercat sa-i diferentiez pe Augustin de Aquino, pentru a retracta comparatia intre ei, comparatia care fi similara uneia intre papa  Alexandru al VI-lea si papa Ioan Paul al II-lea. Am fost extrem de surprins sa aud dizertatii savante din partea unor fruntasi ai vietii intelectuale dambovitene, care vorbeau cu nonsalanta de similitudinile dintre cei doi. Sunt sigur ca acest fruntas intelectual dambovitean nu a citit in viata lui nici macar o pagina din ambii autori, si se baza pe o carte plina de bazachonii, scrisa de Marie-Dominique Chenu un teolog catolic progresist (adica de stanga), pe care individul probabil o citise, cartea se numeste “Toma d’Aquino şi teologia”, traducere de Elena I. Burlacu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.  Nu o cititi nici macar din intamplare sau plictiseala. OK la treaba,

104-3

Summa Theologiae este în primul rând o expunere sistematică, concisă şi globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înţelegere al invatatilor vremii. Toma reuşeşte, spre deosebire de oricare alt gânditor al generaţiei sale, să absoarbă şi să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările şi răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obţine este nu numai un grad mare de sinteză, dar mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Aristotel.

Summa Theologiae se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări, sistematizate după criteriile menţionate, având următoarea structură: Prima parte conţine 119 probleme şi expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al fiinţei, precum şi ierarhia divină şi doctrina creaţiei. A doua parte contine 303 probleme si tratează omul în relaţia sa cu Dumnezeu şi se ocupă de scopul omului, acţiunile umane, pasiuni şi obiceiuri, vicii şi păcate, legislaţie şi graţia divină. O a doua diviziune a părţii secunde trece la probleme cum ar fi credinţa, speranţa, prudenţa, temperanţa, minunile. În fine, o a treia parte care este compusa din 90 probleme, plus  o anexa de de alte 99 intrebari care  tratează  probleme despre întrupare, despre viaţa lui Iisus, sacramente, botez, Euharistie, penitenţă, căsnicie.

Deoarece am discutat in postarile noastre anterioare despre sufletul uman vazut de Averroe si de Maimonides, sa vedem putin care sunt parerile lui lui Toma de Aquino in aceasta discutie:

 “Ca formă, sufletul este formal identic la toţi indivizii umani, ceea ce înseamnă că noi nu suntem diferiţi prin forma substanţială. Diferenţele dintre indivizi sunt date de constituţia sau structura particulară a corpului, care acţionează ca principiu de individualizare sau de particularizare a formei. În acest sens, trebuie să existe tot atâtea suflete individuale câte corpuri există. Activitatea intelectuală a unui individ este diferită de cea a altui individ, datorită diferenţelor existente între puterile perceptive, între imaginile şi reprezentările fiecăruia. Ceea ce este sensibil sau particular este perceput, iar percepţia este particulară. Numai ceea ce este inteligibil este înţeles, iar speciile inteligibile sunt desprinse de către intelect din aceste imagini particulare ale lucrurilor.

Sufletul este capabil de cunoaştere, însă nu percepe inteligibilul în mod direct, ci numai prin lucruri şi mai ales între anumite limite şi într-un anumit fel, condiţionat de corporalitatea sa. Cunoaşterea apare prin contactul cu obiectele individuale şi sensibile care imprimă în simţuri speciile lor imateriale. Acesta este, de altfel, unul din punctele cruciale prin care Toma se distinge de predecesorii săi , anume rolul trupului în percepţia şi intelecţia umană. Ca rezultat imaterial al acţiunii obiectului asupra organului de simţ capabil să-l perceapă, specia conţine un element inteligibil care se revelează intelectului.

Astfel, intelectul este capabil să primească inteligibilele pe care nu le conţine în mod actual (fiind în acest sens un intelect pasiv sau posibil). Pe de altă parte, iluminat fiind de Dumnezeu, el are posibilitatea de a desprinde inteligibilele din imaginile sensibile ale lucrurilor provenite din senzaţie. În acest sens el este un intelect activ sau agent, facultatea de cunoaştere cea mai înaltă prin care ne apropiem cel mai mult de îngeri. Prin intelectul agent, inteligibilul existent în mod virtual în datele simţurilor trece în act. Finalitatea existenţei umane este vederea lui Dumnezeu. Aceasta necesită intervenţia graţiei divine deoarece intelectul uman are nevoie de o întărire, de intervenţia unei puteri supranaturale care să-l ridice dincolo de limitele sale naturale.”

104-3A

Despre Summa vom discuta mai indelungat intr-o postare ulterioara daca voi simti dorinta cititorilor la o eventuala  postare de continuare, in orice caz vom vorbi despre cele cinci “argumentele existenţei lui Dumnezeu” intr-o postare in care vom analiza niste pareri mai recente aparute intr-o carte interesanta,  tradusa si in limba romana pe care o voi recenza in curand.

Nota:
 
[1] Doctor al Bisericii este denumirea dată celor mai de seamă teologi creştini. În Răsărit titlul a fost conferit relativ spontan („părinte al Bisericii”), iar în Apus cu respectarea anumitor formalităţi.  Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuţi atât de Bisericile Orientale, cât şi de cea Romano-Catolică. Bisericile Orientale, chiar dacă nu-i denumesc astfel („Doctores Ecclesiae”), îi venerează, avându-i trecuţi în calendar.

Bibliografie in limba Romana:

Dancă, Wilhelm, Logica filosofică. Aristotel şi Toma de Aquino, prefaţă de Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Mesaroş, Claudiu, Filosofii cerului. O introducere în gândirea Evului Mediu, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.

Similitudini Jurnalistice: Patrick Poivre d’Arvor 12/05/2009

Posted by Theophyle in Jurnalism.
Tags: , ,
comments closed

Patrick Poivre d’Arvor / PPDA s-a nascut in 20 septembrie 1947 la Reims, avand o sora si un frate. In  1962, trece bacalaureaul la 15 ani numai si devine tata mai tarziu casatorindu-se cu mama copilului sau.  Tot in anii aceia scrie primul sau best-seller.   El povesteste despre aceste lucruri in cartea sa ”Copiii primei comuniuni”(Les enfants de l’aube), care va fi best-seller-ul cel mai important din bibliografia sa.  Dorind sa devina diplomat, Patrick Poivre d’Arvor obtine o licenta in drept de la universitatea din Reims, apoi intra la Institutul de Studii Politice din Bordeaux, obtinand o diploma in limbi orientale, cu specializarea in sarbo-croata. In1970, se hotaraste in sfarsit sa urmeze profesia de journalist si intra la 22 de ani la Centrul de formare a jurnalistilor din Paris. Cariera lui PPDA incepe in 1971. Laureat al Concursului “Trimis special” (« Envoyé Spécial ») al France Inter, este angajat la France Inter ca journalist pentru stirile diminetii si pentru revista presei, devenind un mare reporter si militant giscardien. Odata cu sosirea lui  Valéry Giscard d’Estaing la ‘Elysée, perspective noi i s-au deschis. Patrick Poivre d’Arvor intra la  Antenne 2 unde devine seful serviciului de politica interna, apoi sef al serviciului politic, economic si social, apoi prezentator-ancora al unei emisiuni de televiziune.

103-1

In 1976, Jean-Pierre Elkabbach l-a ales pentru a deveni redactor sef adjunct la jurnalul televizat de la ora 20 al Antenei 2, pe care il va prezenta impreuna cu Christine Ockrent pana in 1983.  In 1983, PPDA va parasi Antena 2 pentru un talk shaw pe Canal+ pana in 1986, cand revine la Antena 2 pentru emisiunea “A la folie pas de tout”. La privatizarea canalului tv., obtine prezentarea jurnalului de la ora 20 pe TF1 de luni pana joi. Intre 1988 – 1999 va prezenta  emisiunea literara “Ex-Libris”. Din 1999 va prezenta emisiunea “Vol de nuit”, aducand pe platou scriitori politici si de fictiune.

El insusi scriitor, PPDA este autorul a 30 de lucrari literare si a fost in fruntea audientelor de multi ani, anuntand ca se va retrage de la prezentarea jurnalului televizat al TF1 dupa Campania prezidentiala din 2012, dorind sa se consacre carierei de scriitor sau vietii politice. Dar, nu intotdeauna dorintele se implinesc cand vrea omul.

Cel mai familiar journalist din Franta a fost concediat in 10 iulie 2008 si inlocuit cu Laurence Ferrari. Cea mai mare controversa din cariera sa a fost un interviu fals pe care (a spus ca) l-a luat lui Fidel Castro, Presedintele Cubei, si difuzat in 16 decembrie 1991.

Se spune ca Presedintele Sarkozy a facut lobby pe langa prietenul sau miliardar Martin Bouygues, proprietarul TF1, pentru promovarea lui Ferrari, 42 de ani, cu care s-a intalnit de cateva ori, inainte de cunostinta cu Carla Bruni (intlniri relatate pe larg de presa de scandal din Franta). Abilitatile profesionale ale jurnalistei nu sunt puse la indoiala, dar promovarea sa a fost interpretata de ziarele franceze ca o revolutie “Sarko-prieteneasca” la TF1.  Poivre d’Arvor, care a prezentat emisiunea 21 de ani a scazut in rating cu 12 luni inainte de concediere. De asemenea a fost criticat intr-o carte recenta “Doamna, Domnule, Buna seara” de un journalist anonim ca fiind lenes, arogant si favorizand centrul-dreapta politicii. Cu tot favoritismul de centru-dreapta, PPDA a reusit sa-l enerveze pe Presedintele Sarkozy.

Imediat dupa alegerea ca presedinte al Frantei, Poivre d’Arvor l-a intrebat intr-un interviu daca se simte cateodata ca un “baietel in curtea de joaca a baietilor mari”( „little boy in the big boys’ playground”). M. Sarkozy, de inaltime 5ft 5in si sensibil despre aceasta, i-a raspuns: „It’s very nice of you to present things in that way, M. Poivre d’Arvor.”  (“Este foarte amabil sa prezentati lucrurile in felul acesta, domnule Poivre d’Arvor”).

Un deputat din partidul Presedintelui Sarkozy, Uniunea pentru o Miscare Populara (UMP) a sugerat ca schimbarile din show-ul televizat de la TF1 au fost de natura “psihologica” si nu legate de prietenie, politica sau pica.  Poivre d’Arvor a fost asociat si apropiat de era Presedintilor François Mitterrand si Jacques Chirac, deputatul afirmand: “ Atata timp cat PPDA prezinta stirile in fiecare seara, aveai impresia ca nimic nu s-a schimbat in Franta. Iar Presedintele Sarkozy este hotarit ca toate sa se schimbe”.

Postat de @demeter

Maimonide – “Călăuza rătăciţilor” 11/05/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Medievala.
Tags: , , , , , ,
comments closed

102-1Pentru mine reusita si valoarea unei lucrari stiintifice, filozofice sau teologice consta in impactul pe care ea il are asupra generatiei careia ii apartine si a celor urmatoare. Deoarece aproape nimic nu este “nemuritor”, valoarea lucrarilor originale, considerate valoroase, se poate evalua si prin prisma continuatorilor, care improspateaza sau adapteaza ideea originala realitatilor alterate, transformate, sau reinnoite. A avut Dante impact? Bineinteles ca a avut. Valoarea operei sale este constanta. Limba literara italiana a evoluat de la el si a ajuns la noi de la el prin cei ce l-au urmat. Metaforica, stihuirea si tot ce a creat a ramas, s-a adaptat, a existat si va exista intodeauna si nu numai, in anticariate sau editii bibliofile.  Se poate spune asta si despre Maimonide ? Da se poate spune. Pentru  superba lui lucrare filozofica “Călăuza rătăciţilor”? In nici un caz. El va ramane in istorie pentru lucrarile lui teologice si nu pentru aceasta minunata lucrare filozofica.

Experimentul de a adapta filozofia greaca cu logica si metafizica ei la iudaism nu a inceput cu Maimonide si nici nu s-a terminat cu el. Inaintea lui, cu vre-un mileniu, a facut-o Filon din Alexandria si cu 500 de ani mai tarziu a facut-o Mendelson, au reusit? NU, nu au reusit. Averroe si Toma de Aquino au fost mari filozofi, au creat ei o filozofie durabila si influenta? Poate, probabil ca nu. Toma de Aquino va ramane pentru totdeauna un mare invatat crestin nu pentru lucrarile lui filozofice, ci pentru Suma theologiae, pe care eu o consider in primul rand o lucrare teologica (despre care vom discuta intr-o postare imediat urmatoare). Toma de Aquino, ca si Maimonide, au ramas teologi in domeniul credintelor religioase proprii.

Baruch Spinoza a fost un mare filozof, el a fost influentat de cei trei despre care discutam (Maimonide, Averroe si Toma de Aquino), a reusit el sa creeze o filozofie durabila si influenta? DA. Pentru asta el a fost nevoit sa-si paraseasca credinta stramoseasca, fara de a adopta o alta. El a devenit panteist, el nu a reusit sa ramana in granitele religiei lui. Exista posibilitatea unei reconcilieri intre religie si curentele filozofice bazate pe antichitatea greaca. Raspunsul meu este absolut negativ. Rationalul religios implica mult mai mult decat ceea ce este oferit de filozofia greaca. Filosofia nu poate explica si înţelege tainele revelaţiei.

102-2

Maimonide a creat doua opere care pot fi considerate magnum opus. În anul 1180, Maimonide definitivează lucrarea sa „Mişne Tora„, în 14 volume, un cod autoritar al legilor iudaice, scrise şi orale. Între 1176 şi 1200 , lucrează la principala sa operă filozofica, Călăuza rătăciţilor (în arabă: Dalalat al-Ha’irin, tradusă apoi în ebraică: More nevuchim).

Daca opera lui teologica se va dezvolta si va transforma judaismul la ceea ce este astazi, Călăuza rătăciţilor va ramane o opera de o estetica extraordinara si o experienta  sincretica imposibila (dupa parerea mea) de a reconcilia inreconciliabilul.

102-3

Maimonide a formulat de asemenea un credo al iudaismului pe care l-a exprimat in eseul sau Cele Treisprezece Articole ale Credintei. Printre altele, acest credo afirma credinta in unicitatea lui Dumnezeu, originea divina a Torei si viata de apoi. Cea de-a doisprezecea afirmatie de credinta – „Cred din inima in venirea lui Mesia si, chiar de va intarzia, eu tot il voi astepta” (Ani ma’amin be’emuna shelema be’vi’at haMaschiach, ve’af al pi she’hitname’ah ani ma’amin).

Din punct de vedere filozofic, Maimonide a fost un rationalist religios. El credea ca ratiunea trebuie sa conduca toate lucrurile, atat timp cat doctrinele absolute ale Torei-Pentateuhului (primele 5 carti ale Vechiului Testament, atribuite lui Moise)  nu sunt sacrificate. Călăuza sa incurajeaza cautarea unei filozofii rationale a iudaismului. Majoritatea scrierilor filozofice din Călăuza lui Maimonide se refera la Dumnezeu si la alte probleme filozofice de interes general, nu exclusiv evreiesc.

Maimonide a fost tradus in limba Romana de Dr. Madeea Axinciuc, si publicat in 2002 volumul Moise Maimonide. “Calauza ratacitilor” ca itinerar al mintii in Dumnezeu la Editura Academiei Române. Semnalez si o carte foarte recenta (pe care nu ami citit-o, inca),  Profetul si oglinda fermecata. Despre imaginatie si profetie in „Calauza ratacitilor” de Moise Maimonide, Humanitas, 2008.

Este “Călăuza rătăciţilor” o carte de citit? Pentru publicul general probabil ca nu. Pentru cei interesati in iudaism sau in filozofie medievala neo-aristotelica si neo-platonica, inclusiv cea crestina, este recomandat cu caldura.

Doua  fragmente in traducerea doamnei Dr. Madeea Axinciuc:

Orice similitudine între Dumnezeu şi noi este inadmisibilă

“… Să ştii că similitudinea este un anume raport între două lucruri, şi de fiecare dată când între două lucruri două lucruri nu se poate deloc admite un raport, nu se poate nici imagina o similitudine între ele. În egală măsură, de fiecare dată când nu există similitudine între două lucruri, nu există nici raport între ele. Astfel, de exemplu, nu se spune: “Cutare căldură este asemănătoare cutărei culori”, nici “cutare sunet seamănă cu cutare dulceaţă”, şi acest lucru este clar în el însuşi. Or, cum raportul dintre noi şi Dumnezeu, vreau să spun, dintre El şi tot ceea ce este în afara lui, este [un lucru] inadmisibil, se deduce că similitudinea este şi ea inadmisibilă. Trebuie ştiut că, de fiecare dată când două lucruri fac parte din aceeaşi specie, vreau să spun, când quidditatea lor este una, şi ele diferă doar prin mărime şi micime, sau prin forţă şi slăbiciune, sau prin alte lucruri de acest fel, ele sunt în mod necesar asemănătoare între ele, deşi diferă prin genul de diferenţă menţionat. Astfel, de exemplu, sămânţa de muştar şi sfera stelelor fixe sunt asemănătoare în aceea că au trei dimensiuni, şi, deşi cea din urmă este extrem de mare şi cealaltă extrem de mică, ideea existenţei unor dimensiuni este aceeaşi în ambele. De asemenea, ceara care se topeşte la soare şi elementul focului sunt asemănătoare în faptul că au căldură, şi, deşi căldura celui din urmă este extrem de puternică şi cea a celuilalt extrem de slabă, ideea de manifestare a acestei calităţi este totuşi aceeaşi în ambele…”

Moise Maimonide, Despre îngeri (fragment)

“…Îngerii nu au nici ei corp. Ei sunt, dimpotrivă, Inteligenţe separate de orice materie. Totuşi, sunt fiinţe create de către Dumnezeu, aşa cum vom arăta. În Bereşit rabba se spune: “Expresia “sabie de flacără vâlvâitoare” (Facerea 3, 24) corespunde acesteia: “Servitorii Săi sunt un foc arzător” (Psalmul 100, 4). [Se spune] ”vâlvâitoare”  pentru că [îngerii] se transformă când [numiţi] “bărbaţi”, când “femei”, când “vânturi” [sau “spirite”], când “îngeri”.” Prin acest pasaj s-a declarat că ei nu sunt materiali absolut deloc, că nu au figură stabilă şi corporală în afara spiritului, şi că dimpotrivă, toate acestea nu există decât în viziunea profetică şi conform acţiunii facultăţii imaginative, aşa cum vom spune atunci când vom aborda sensul veritabil al profetismului. Dacă spunem [în acest pasaj]: “când femei”, este datorită faptului că profeţii îi vedeau uneori pe îngeri sub figura femeilor, şi este o aluzie la acest pasaj din Zaharia (5, 9): “Şi iată am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de barză. Şi ele au ridicat efa între pământ şi cer…”

102-4

Despre manuscrisul Copenhaga al „Călăuzei rătăciţilori” lui  Maimonide , puteti citi pe  Paleografia

%d blogeri au apreciat asta: