jump to navigation

Pauza: Cum incepi o saptamana cu stangul si supravietuiesti 16/03/2009

Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21), Pauza.
trackback

Lunea este intodeauna o zi grea, in special daca trebuie sa iesi din casa devreme. Pe la 7.30, omul buimac, dupa o cafea bauta fierbine si fara tihna cu o doza de nicotina insuficienta se asaza la volanul masini incercand sa-si cucereasca locul in jungla urbana a Bucurestilor. Chics, bateria dupa un stranut ragusit intra intr-un total deces electric. Dupa invocarea rapida a divinitati maternale si a sarbatorilor acesteia (formatul Dumnezeii … si pastele…), intru in casa hotarat totusi sa-mi onorez intalnirea planificata. Dupa incercarile nereusite  de a gasi un taxiu la doua firme, hotarasc sa-l apelez pe ilustrul fac-totum Gilbert. “Salut Gibert”, “salut sefu”, “asculta, bateria mea pe care mi-ai instalat-o in octombrie a decedat, sti ceva despre asta?”, “ce sa stiu sefu, era nou nouta cand …”, “Gilbert adunarea repede si vino ca tre’sa plec, si nu am cum”, “nu pot sefu, sunt in Lacu’ Tei cu o treaba, pana ajung se face 11”. “ Bineeeee”, zic eu si inchid telefonul, ciuciu prima de paste. Gilbert este gitan, nu ca asa vreau eu, asa vrea el. Intre romm, si tigan, Gilbert a hotarat ca este gitan. El este cu aranjamentele de comisione necesare traiului in orasul lui Bucur. Gibert este deobicei decent cu activitatile financiare legate de colaborarea noastra (adica mai ciupeste omul, dar in limitele folclorului Dimbovitean), in ultimul timp a inceput probabil un noua “venture”, care a inceput treptat sa ma deposedeze de serviciile lui cotidiene. O interesanta paranteza, in legatura cu Gilbert. Onomastica gitana este complet legata de evenimente conectate  istoriei contemporane cu purtatorului de nume, adica patronul numelui si individul purtator Gilbert nu sunt corelate de comemorarea Sfantului Gilbert Meaux si nici a Sfantului  Gilbert din Sempringham, fondatorul ordinului Gilbertian ci de numele cantaretului francez “Sf.”Gilbert Bécaud de care mama lui Gilbert fusese indragostita in tinereta ei. Tot asa un frate a lui Gilbert este numit Georgiu-dej (probabil o dragoste materna, anterioara) si un nepot poarta cu mandrie numele de Termopan (am vazut cu ochii mei buletinul). Cu gandul sanctionari lui Gilbert, am hotart sa-mi anulez intalnirea programata. Am facut-o, fara mari probleme.  Pentru aranjarea diminetei libere cat mai confortabil mi-am tras o cafea irlandeza (light), o cafea buna filtrata, 20g de whiskey single malted, si un baz (apasare pe recipint) de frisca impreuna cu o tigare, Lunea mea incepe sa devina mai voioasa. Satul pana peste cap de luptele la baioneta verbala dintre truperi “portocali” impotriva celor “rosii” si “galbeni” am parasit spatiul virtual spre taramuri mai pasnice, pustiite insa de aceasi criza financiara globala. Intand in blogul “englezesc”, am vazut o gramada de vizitatori din Texas. Daca ei ma viziteaza musai sa-i vizitez si eu. Un sait texan recomanda situl meu cu o caldura neobisnuita, asa ca musai sa vad cine este si care sunt ideiile in spatele acetor recomandari. Situl se numeste Grammarqueen’s Blog si este patronat de o doamna cu interese multiple inclusiv istoria religiilor (recomandat cititorilor de limba engleza), calitatea limbi engleze si ocupatiile multiple si variate (istorie, moda feminina, gastronomie si literatura) au transformat-o imediat intr-un un link pe blogrolul meu. Ok acolo am citit despre o carticica care mi-a placut  mult pe la inceputul aniilor 2000 si am hotarat sa postez o mini recenzie la aceasta carticica draguta.

paris-to-the-moon

Carte despre care vorbesc este “Paris to the Moon” scrisa de un jurnalist de maaaaaaare calitate, Adam Gopnik. Citind carti scrise de jurnalisti la nivelul lui Gopnik intelegi exact ce lipeste jurnalismului romanesc. In primul rand lipseste cultura adevarata adanca si stralucitoare care tisneste aprope din fiecare fraza a carti. Omul este fara indoiala un literat de clasa, mandru de profesia lui de jurnalist desi poate fi mai mandrul de faptul ca a scris in doua editii consecutive ale Enciclopediei Britannica  articole despre cultura si arta. In al doilea rand lipseste calitate eseismului adevarat. Eseismul crucistorului presei romanesti, CTP-ul arata ca o parodie infantila fata de ce scrie omul asta. In al treile rand lipseste onoare fata de cei care te citesc, atat de necesara unei legaturi adevarate intre autor si cititor. Jurnalistul eseist de sorginte romaneasca lucreaza la unul din cele  doua nivele, ori este “paternalist” in felul “las’ ca stiu eu ca esti prost, te invat eu cum si ce”, sau este “pupincurist” in felul “ia la tata bombonelele care-ti plac, dulci si linistitoare, vrei scandaluri, sange, tragedii avem pentru tine ce vrei tu”. Ok, la carte.

paris-smallAdam Gopnik este jurnalist la The New Yorker de o gramada de timp, cam de prin 86, in 95 ziarul il trimite la Paris sa scrie pentru ei rubrica „Paris Journals”, in aceasta perioada Adam Gopnik aduna revelatii, amintiri si intamplari pe care le publica intr-o culegere eseistica care devine in anul 2000 NY-Times Bestseller si primeste toate premiile pe care le putea primi. Cartea implica toata familia Gopnik, sotie si copii. Este o carte scrisa cu bunatate, fara cinsmele si antagonismele obisnuite intre americani si francezi. Ziarul Francez “Le Monde” carcterizeaza cartea drept o “ilustratie Voltaireana a vietii frantuzesti”. Autorul se plimba impreuna cu cititorul sau printre toate locurile care merita sa fie vazute, probabil titlul carti este luat de la plimbarea cu caruselul din gradinile Luxembourg. Cititorul este plimbat printre cafenelele vestite ale Parisului (Les Deux Magots si Café de Flore) si asculta putina istorie intelectuala a locurilor, gusta din vestitul desert de tomate de la Arpège (sunt mort dupa el) si primeste explicatii despre curentele intelectuale franceze in secolul trecut. Cartea este o carte care vorbeste despre cultura, arta, pedagogie, birocratiea franceza, umorul parizian si posibilitatea familiei de a se implata oriunde daca regulile si obiceiurile sunt respectate. Este o carte despre o globalizare blanda fara dezradacinare, amarciune in care fiecare isi pastreza cultura fara a ceda manierismelor locale. Un manual pentru jurnalisti care vor sa scrie mai bine (daca pot), pentru povestitori inteligenti si in sfarsit pentru emigranti care vor sa traiasca acolo si sa ramana aici. O carte blanda scrisa cu multa gentilete inceputa ca jurnalism si terminata ca literatura. Daca aveti cum cititi-o cu mare placere

Epilog: In Paris explanations come in a predictable sequence, no matter what is being explained. First comes the explanation in terms of the unique, romantic individual, then the explanation in terms of ideological absolutes, and then the explanation in terms of the futility of all explanation.

%d blogeri au apreciat asta: