Theophyle Books Blog

Titu Maiorescu: Despre poezia şi proza română 26/12/2009

Direcţia nouă în poezia şi proza română este un studiul publicat in 1872 si este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două parti: poezie şi proză. Prima parte porneşte de la câteva întrebări referitoare la viitorul României, la cultura ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori. Răspunsul acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu “atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi“, iar manifestarea acestei direcţii este literatura “ în sensul cel mai larg al cuvântului“.Este prezentat apoi si contextul politic al vremii, unul tulbure, confuz si întunecat prin “tendinţele lipsite de princip“. In acest cadru nesanatos işi face timid loc şi literatura, incă nerecunoscută si “jună”, dar cu un spirit “sigur şi solid“. Aceasta dă astfel o speranţă pentru viitor, dar realitate poate deveni doar cu conditia de a fi inteleasă si primită de public, punându-se accent mai ales pe tineri. Prin cateva referiri la condiţia anterioară a literaturii româneşti se trece la noua direcţie ce e caracterizată de “simţământ natural“, adevar, înţelegerea ideilor, valorificarea elementului naţional.

Fragmente

1. Poezia

Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Matilda Cugler, Şerbănescu, Petrino’

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştiinţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din “critica poeziei” ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pănă la acel an.

Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimânt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupră-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi alţii însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită o atenţie binevoitoare.

În fruntea nouei mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

 2. Proza

Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp, T. Rosetti

A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public – din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit – şi conduci cu mâna sigură iluzia spectatorilor. Îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mână, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimei şi-l pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doftori, magistraţi, academici, profesori (se înţelege: în comedii), ia câţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai îndeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuş cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru de a doua mână – pentru dânsul orce dramă nu e decât un balet.

Regisorul este de râs cu această închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţei publice?

Întreabă pe cineva de progresul culturei literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atâtea şcoli de “bele-arte”, atâtea conservatorii de muzică, atâtea ziare, atâtea “expoziţii ale artiştilor în viaţă” etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi aşezate în rubricele unde le vedem, şi nouă zecimi din “progresul” nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.

De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.

Pentru ce d. X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întâi de râs şi apoi primejdios.

Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici.

Şi aşa mai departe.

Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în fiinţă o întâlnim, fireşte, şi în privinţa lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştienţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc, sau sunt prea puţine, şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţământ mai elementar; şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa că peste câteva generaţii va începe şi o mică activitate ştienţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au gândit “anteluptătorii” noştri de progres grabnic, naţionaliştii zeloşi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din Bucureşti, a patentat 21 de învăţaţi, împărţiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicilor. Dar cei mai mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţa ne opreşte să o numim.

Mare om si mare profet a fost Titu Maiorescu, credet ca astazi lucrurile stau altfel?