Mircea Eliade: “Întoarcerea din rai” 31/08/2010
Posted by Theophyle in 1, Carte Contemporana (sec. 20-21).Tags: Critica Literara, Mircea Eliade
comments closed
Îndată ce este sigur că i s-a dat ceva, parcă doreşte mai puţin acel lucru; i se pare firesc că îl are. Începe chiar să-l irite indiferenţa aceasta, şi poate i-ar plăcea altceva; i-ar plăcea să nu fie lăsat singur, ca să-şi poată iubi atunci singurătatea, să-şi făgăduiască şi să viseze la bucuriile unor apropiate ceasuri de meditaţie, care nu se împlineau niciodată. Cunoaşte de mult chinul acestor bucurii care pier în clipa descoperirii lor, vacuitatea în care se trezeşte atunci când aştepta să aibă într-adevăr ceva de făcut, să gândească, să lucreze. “Întoarcerea din rai”
Am citit că Jurnalul National distribuie mâine, impreună cu ziarul, si romanul “Întoarcerea din rai”; pentru cine nu a citit cartea şi/sau nu o are este o oportunitate. O carte care trebuie citită si recitită. Cazută in dizgratie după succesul scandalos al primului roman, “Maitreyi”, cartea nu şi-a găsit locul meritat in patrimonul literaturii fantastice (mă rog, semi-fantastice) universale si nici măcar a celei românesti. Mare păcat!
“Întoarcerea din rai” este romanul cu şi despre o generaţie, chinuită de un prezent dificil si cateodata absurd, aproape asemănator cu al generaţiilor noastre. Bucureştiul anilor 1932-1933 nu este atât de departe de Bucureştiul anilor 2008-10, lipsesc poate caracterele, sau cine stie poate nu le cunoastem noi. S-au născut si trăiesc inca in anonimatul bruiat de media isterizanta a zilelor noastre.
Personajul principal al romanului este un bărbat tânăr, fermecător, cuceritor prin vocaţie, un fel de Don Juan, sau playboy daca doriti. Pavel Anicet, personajul principal, este un tânar cultivat si talentat, posedă toate şansele să devina un “cineva”. Prietenii lui: Pavel, David, Emilian, Eleazar îşi trăiesc cu febrilitate si intensitate experienţele, iubiri si uri pătimaşe, dar şi lipsa de ideal, care ii indeamna din când în când la evadări in betii zdravene. Eroii romanului sunt intelectuali, care caută febril rostul, sensul, substanţa existenţei lor. Cel mai des se regăsesc trişti, deznădăjduiţi, disperaţi. Este vorba despre o generaţie care îşi priveşte destinul în ochi, într-o sfâşietoare platitudine si deznadejde.
Mircea Eliade, scria în “Memoriile” sale:
“Întoarcerea din rai” însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor şi optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generaţiei mele, trăisem adolescenţa şi prima tinereţe, în această atmosferă şi euforie, încredere şi tembelism. Ştiam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem, că, de fapt, fusesem prima şi singura generaţie care se putuse bucura de Raiul instalat în 1919-1920. Evident, Paradisul acesta era de ordin spiritual: era pur şi simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom paradisiac manifest în viaţa socială, economică sau politică”. (“Memorii”, vol.I, editura Humanitas, 1991)
Mircea Eliade a scris primele capitole din romanul ce avea să se intituleze “Întoarcerea din rai” spre sfârşitul călătoriei sale de studii în India (1928-1931). La Calcutta redacteaza primele capitole din romanul numit iniţial “Victorii”, iar mai târziu, “Petru şi Pavel”. Dupa publicarea “Maitreyi”, care a cunoscut un succes răsunător prin tematica unei povesti halucinante a unei iubirii imposibile, revine asupra manuscrisului început la Calcutta. Cartea a fost intitulată definitiv “Întoarcerea din rai” şi a apărut în ianuarie, 1934.
Dorindu-şi o singurătate care-i putea asigura linistea sufleteasca, Pavel Anicet recurge la o soluţie tragică şi ireversibilă, sinuciderea. Consideră că acest gest este forma supremă de libertate. Este vorba, de fapt, despre sinuciderea întregii sale generaţii. Convulsiile sociale şi politice îi marchează adânc, mai cu seamă pe tinerii intelectuali. Simt în jurul, dar şi în interiorul lor, ameninţare, nesiguranţă, haos.
“Îşi aduce aminte furia care l-a cuprins, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi. În acele zile din martie 1932, a spart mai multe geamuri şi a zvârlit mai multe pietre în gardişti decât oricare dintre tovarăşii anonimi care îl înconjurau. (…) Îi era complet indiferent cine face revoluţia: comuniştii, socialiştii sau naţionaliştii. Ceea ce îl interesează este gestul revoltei, curajul de a ieşi în stradă şi a lovi, a ucide… Locotenentul care loveşte cu cizma… Jandarmii care calcă lumea în picioare…”
Cartea unei generaţii care a trait si poate mai trăieste si astăzi, nevăzută şi necunoscută in mijlocul tragediei zilelor noastre.
Makuya lui Hristos 10/08/2010
Posted by Theophyle in Biografica, Document, Locuri.Tags: Japonia, Makuya, Religie
comments closed
Sunt lucrari pe care ti-ai dori sa nu le publici niciodata. Nu am multe de acest gen, iar una din cele mai proeminente este un eseu, care a devenit articol, pe care l-am scris cam un deceniu in urma. Crestinismul japonez este probabil unul din cele mai interesante din lumea crestina. Bineinteles ca nu ma refer la cel catolic, care si-a transferat dogmele, fortand mentalitatea japoneza sa se transforme pentru adoptarea religioasa, fara a lua in considerare specificul societatii. Trebuie mentionat ca iezuitii au facut-o cu o iscusinta deosebita; multi dintre noi am citit Shogunul lui James Clavel, in care autorul descrie destul de realist acest proces de crestinare catolica a unei parti a elitelor japoneze.
Cel mai mare ganditor crestin-japonez din toate timpurile a fost Uchimura Kanzō (1861-1930), evanghelist crestin si fondatorul “miscarii fară-biserica” (Nonchurch Movement -Mukyōkai). Kanzō a scris cam 50 de volume, jumatate din ele teologice si cealalta jumatate, studii biblice. Despre el am scris si am gresit profund. L-am crezut eretic vanitos, el nu a fost nici eretic si nici vanitos. Eu am fost un venetic neintelegator.
Cand jertfa pentru un ideal este un lucru normal in societatea nipona, este extrem de dificil de explicat jertfa lui Iisus, care este pentru japonezul de rand un lucru inteles de la sine. Kanzō a reusit sa o explice in felul sau, pe care eu l-am interpretat ca eretic; ce ignoranta si vanitate din partea mea!
Teologia lui Uchimura Kanzō nu include nici locas de cult, nici liturghie in afara Bibliei, nici taină si nici cler. Comunitatile (shukai-intalniri) sunt de fapt grupuri de oameni care invata Biblia impreuna (seisho shukai). Comunitatea specifica este calauzita in procesul de asimilare a pildelor biblice de un invatator (sensei). Pentru capitolele mai dificile sau conflictuale exista un invatat itinerant (dokuritsu dendosha). Cand liderul spiritual al grupului decedeaza, grupul se dizolva pentru a se reuni in acelasi format sau altul diferit. Pur si simplu, armonia nu mai exista, ea trebuie reconstruita in jurul altui sensei. Zilele de duminica ale comunitatii sunt dedicate faptelor bune si ajutorarea semenilor si sunt petrecute fara tutun sau alcool.
Inutil de mentionat ca aceasta biserica a fost in totala opozitie fata de militarismul japonez. Uchimura Kanzō a fost surghiunit pentru ca a refuzat sa se incline in fata imparatului japonez (Meiji) si si-a pierdut postul de profesor.
Dupa publicarea articolului meu, care a dat apa la moara inamicilor acestei superbe comunitati crestine, am fost invitat in Japonia pentru o serie de conferinte, in care cred ca mi-am spalat onoarea si mi-am prezentat scuzele de rigoare. Despre aceasta vizita voi scrie in postarea urmatoare.
Aveti un articol in engleza despre aceasta comunitate. Un alt link, aici.
La capătul răbdării 09/08/2010
Posted by Theophyle in Carte Contemporana (sec. 20-21), Document.Tags: Critica Literara
comments closed
‘La capătul răbdării‘ este titlul unei cărţi al cărei tiraj – 40.000 de exemplare – s-a epuizat în cîteva zile. Ceea ce pare a fi un nesperat succes de librărie este în realitate o dublă tragedie: socială şi personală.
Autoarea volumului, Kirsten Heisig, şi-a luat viaţa cu o zi înainte de a încredinţa manuscrisul editurii Herder. La capătul răbdării nu este un roman ci un jurnal de bord, un testament, un avertisment, este consemnarea la rece, descrierea unor cazuri, a unor delicte şi situaţii din domeniul delincvenţei juvenile, de către o neînfricată judecătoare din Berlin.
Cartierele problemă – bombe cu explozie întîrziată
Tabloul acestui infern citadin are drept „model real” unul din cele mai problematice cartiere ale Berlinului, dar el este reprezentativ şi pentru punctele fierbinţi din alte metropole germane: Hamburg, Bremen, Köln. Frankfurt pe Main, Duisburg. Cine-şi aţinteşte privirile asupra unui adolescent din Neukölln, rău famatul cartier al Berlinului, locuit în majoritate de imigranţi, riscă să fie pe dată pălmuit.
Dacă o doamnă în vîrstă îi roagă politicos pe tinerii gălăgioşi să se liniştească, este bătută măr şi desfigurată, dacă un poliţist soseşte la locul delictului – un grup de tineri a dat foc unui chioşc cu ziare – îi este dat să audă cele mai oribile insulte la adresa Germaniei, să fie ameninţat că va fi călcat în picioare şi omorît. Dacă supraveghetorul unei piscine publice le atrage unor adolescenţi atenţia să fie cuviincioşi cu publicul din jur, la ora închiderii este aşteptat afară, luat la bătaie şi lăsat în mijlocul drumului în stare de inconştienţă.
Neadaptarea culturală – calea spre dezintegrarea socială
Delincvenţii provin în marea lor majoritate din familii de imigranţi, cu foarte mulţi copii, familii în care mamele nu vorbesc germana, în care taţii sunt cel mai adesea şomeri, familii care trăiesc din ajutoare sociale sau, mai grav, din traficul de stupefiante, din cerşetorie şi furt, mai ales în cazul romilor. Cazurile sunt descrise cu acribia impersonală a unui jurist, cauzele dezastrului dez-integrării sociale sunt enunţate sau sugerate: imigraţia necontrolată, şomajul, proasta şcolarizare, slaba cunoaştere a limbii germane, persistenţa mentalităţilor patriarhal-arhaice, refuzul modernităţii, al recunoaşterii valorilor şi principiilor statului de drept, absenţa unor acţiuni concertate din partea justiţiei, poliţiei, instituţiilor de asistenţă socială şi învăţămînt.
Să nu închidem ochii
Riscurile ignorării pe mai departe a primejdiei pe care o reprezintă în marile oraşe mai cu seamă societăţile paralele, camuflarea unor adevăruri, de pildă faptul că majoritatea delincvenţilor juvenili provin din cercurile imigranţilor de religie musulmană, ca şi idilizarea de către simpatizanţii extremei stîngi a aşa-zisului multiculturalism, se lasă deduse fără nici un efort din lectura celor 200 de pagini ale cărţii.
La finele volumului, într-o scurtă postfaţă, autoarea se confesează. Confruntată cu false nedumeriri, ce sună mai degrabă a reproşuri – de ce dă în vileag toate acestea, de ce nu-şi vede pur şi simplu de treabă -, Kirsten Heisig răspunde clar şi răspicat. Bună parte din viaţă nu şi-a dat seama ce imens noroc a însemnat să se nască femeie, în Germania, în această perioadă a istoriei. Îşi doreşte ca şi generaţiile viitoare să aibă parte de aceleaşi şanse favorabile. Întrevede însă, în momentul de faţă, nişte pericole care nu ţin exclusiv de domeniul criminalităţii juvenile, de care ea s-a ocupat intens. Societatea se află la răscruce, ea riscă să se scindeze în săraci şi bogaţi, în stînga şi dreapta, în musulmani şi nemusulmani. Dincolo de posibilităţile încă existente de a curma această dez-integrare, inclusiv de a combate criminalitatea, este necesară o dezbatere sinceră, în afara oricărei ideologii. Nu va fi uşoară, nu va fi nici lipsită de aprigi controverse, nici de dezvăluirea unor adevăruri dureroase. Germania este aptă să suporte această dezbatere. Şi – notează aproape testamentar în încheiere Kirsten Heisig – să o suporte şi pe ea.
Un testament
Cartea a apărut postum, în plină vacanţă parlamentară. Sinuciderea vajnicei judecătoare, mamă a două fete, rămîne învăluită în mister, iar dezbaterea ar urma să se declanşeze. Sau poate totuşi, nu. Oricum, la toamnă, La capătul răbdării ar fi bine să stea pe masa de lucru a fiecărui deputat în Bundestag. Între altele, şi pentru ca în Germania să nu se întîmple ceea ce se întîmplă acum în Franţa.
Sursa: DW
Autor: Rodica Binder
