Allan Bloom: Criza spiritului american

Criza spiritului american (The Closing of the American Mind) a fost publicată în 1987, la cinci ani după ce Bloom a publicat un eseu în National Review despre eşecul de universităţilor de rezolva nevoile intelectuale si profesionale ale studenţilor. Cu încurajarea Saul Bellow, colegul său de la Universitatea din Chicago, Allan Bloom a extins principiile sale într-o carte  care reflecta critic cu privire la starea contemporana lui a învăţământului superior din universităţile americane.

Allan Bloom (1930-1992) a fost unul dintre cei mai straluciti universitari americani din stiintele socio-umane nascuti în anii 1920-1930, instruiti în solidele scoli publice ale anilor 1930-1940 si formati în atmosfera studioasa si optimista de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Accesul la educatie era practic nelimitat, gratie bugetelor publice sporite si unui viguros sistem filantropic, astfel ca originea sociala a elevilor si studentilor nu prea conta.

Opera lui Allan Bloom, naturala prelungire a activitatii sale de spiritus rector si de mentor, include în principal, pe langa Criza spiritului american:

• traducerea adnotata, însotita de o interpretare provocatoare, a dialogului platonic Republica; pe urmele lui Leo Strauss, care a teoretizat demersul în cartea lui din 1952, Persecution and the Art of Writing, Bloom se apropie de Platon “paganul”, cel transmis de Al-Farabi si Maimonides printr-o manevra apropiata de ketman, pentru a însela vigilenta dogmaticilor; aici se gaseste una dintre cheile ezoterismului imputat deopotriva lui Strauss si discipolilor sai.
• traducerea comentata a lui Emile, de Rousseau; în esenta, o alta utopie pedagogica, asemeni scrierii lui Platon – în acelasi spirit, Bloom a comentat si Banchetul;
• o masiva antologie de eseuri, Giants and Dwarfs: Essays 1960-1990; d) un comentariu erudit si original, scris împreuna cu Harry V. Jaffa, Shakespeare’s Politics;
• o la fel de masiva carte postuma, Love and Friendship, încheiata cu putin înainte de moarte, în care se regasesc toate pasiunile intelectuale si sufletesti ale autorului, de la deja-amintitii Platon, Rousseau si Shakespeare la Tolstoi, Jane Austen, Montaigne si Flaubert.

Vorbind despre studentii americani, Bloom are multe de reprosat. Nu neaparat studentilor însisi, pe care-i învaluie cu o generozitate pedagogica uneori de-a dreptul tandra. Bloom deplange în stilul unui moralist clasic descompunerea familiei traditionale, a carei bogatie spirituala provenea candva din combinarea virtutilor private si publice cu o solida baza etica si culturala comuna, articulata în jurul Bibliei.

Autorul crede ca universitatile americane au irosit si deturnat entuziasmul tinerimii postbelice, o categorie sociala setoasa de cunoastere, debordand de energie si entuziasm, încarnare colectiva a promisiunii unei lumi mai bune. Dupa cum Mao a lansat lozinca “Sputnikul nostru – educatia fizica!”, obligandu-si tineretul sa se extenueze în exercitii gimnastice sterile, pe deasupra muncii epuizante, Bloom sugereaza ca socul lansarii primului satelit de catre sovietici a generat un mare avant educativ în Statele Unite, din nefericire scapat din vedere de stiintele socio-umane. In consecinta, “elanul vital” – ca sa spun asa – al tineretului american nu a fost inteligent si responsabil “recuperat”, gasindu-si singur debuseul în revoltele studentesti din anii 1960. Asadar, desi studentul venea la universitate ca perfecta tabula rasa, universitatea a pierdut ocazia de a-i imprima ideile, valorile, deprinderile de gandire critica si celelalte elemente ale educatiei liberale (clasice).

E curioasa, la un comentator si traducator al lui Platon, aceasta apologie a ignorantei initiale ca teren al virtualitatii pedagogice infinite. Psihologia cognitiva si teoria educatiei care au în centru conceptul de tabula rasa au fost, ne amintim, inaugurate de Aristotel în De anima, pentru a fi reluate de Locke într-o maniera care s-a pastrat pana azi, dupa ce au trecut prin psihanaliza lui Freud. Cred ca explicatia filozofica trebuie cautata în raporturile lui Bloom, deja amintite, cu neotomismul de la Chicago (Toma din Aquino a relansat tabula rasa în Summa theologica, 1.79.2), aflat la temelia programului Great Books. Explicatia psiho-sociologica si cultural-ideologica este probabil o combinatie de captatio benevolentiae, resemnare si spirit practic (ce altceva sa faci daca studentii îti vin în clasa complet ignoranti?).

Asadar, socoteste Bloom, potentialul acestor tabulae rasae (inocente) este irosit si deturnat: în loc de Great Books, fascicolele,  pretentioase si pseudo-profunde, care tulbura mintile, nu le edifica; nici lectura ziarelor, care înlocuise deja rugaciunea pe timpul lui Nietzsche, nu mai exista, fiind înlocuita de televizor; toate formele de autoritate – de la parinti la profesori si oameni politici alesi democratic – au fost decisiv subvertite, “deconstruite”, dimpreuna cu tot ce constituia traditia, inclusiv religia, dragostea, eroismul, sublimul, profunzimea si alte asemenea virtuti si valori, “pasiuni si interese”. Asta se vede din muzica tinerilor – MTV aparuse deja! -, pe care Bloom o contrapune de-a lungul întregii carti muzicii culte, în special operei. In Statele Unite, opera, am mai scris, este însa expresia absoluta a ambiguitatii culturii înalte; e locul prin excelenta în care Stanga si Dreapta se întalnesc, ca într-un ritual carnavalesc: haine de seara, cina formala dupa muzica etc.; si un topos la fel de clasic, alaturi de muzica simfonica, al întalnirii dintre cultura populara si comportamentul social alternativ/deviant, de la prostitutie si homosexualiate la omucidere – a se vedea romane/filme ca Portocala mecanica, Pretty Woman, mai recent Written on the Body etc. Atat de intensa este antipatia lui Bloom fata de rock, încat el ajunge sa compare festivalul de la Woodstock cu marsurile naziste! Asemenea aprecieri extreme, pur si simplu absurde, trecand mult dincolo de limitele unei firesti neîntelegeri “culturale” intergenerationale (generation gap), sunt putine totusi în întreaga lucrare. Nu ele îi dau masura, ci maiestuosul, miscatorul, tulburatorul, înaltul edificiu construit de Bloom în The Closing of the American Mind.

Celelalte aspecte ale profilului studentului american prezentate critic de Bloom sunt: relatiile interumane (trivializate, golite de emotiile nobile; asa, nici sexul nu mai este ce era!); avansul irezistibil al egalitarismului (alta mare tema tocquevilliana: “egalizarea conditiilor”, cheie a transformarii democratice); tensiunile si conflictele rasiale, un element important în gandirea lui Bloom, cristalizat initial sub impactul experientei sale de la Cornell, unde a avut prilejul de a-i vedea în (re)actiune pe radicalii negri, de a observa lasitatea oportunista a universitatii si universitarilor.

Bloom, asa cum spuneam, vede America timpului sau ca pe un produs derivat al Europei, incapabil de emancipare intelectuala veritabila: un fel de salbatici care nu au trait drama revelatiei, deci sunt evanghelizati în zadar, si care depind de misionarii si intermediarii germani pentru a cunoaste restul lumii, de la Grecia (americanii, sustine autorul, nu auzisera de Oedip înainte de Freud!), Roma, iudaism si crestinism la modernitate.

Propun pentru cei care doresc sa cunoasca mai multe despre aceasta carte sa citeasca una din sursele acestui articol: Criza spiritului american – Recitindu-l pe Allan Bloom dupa douazeci de ani. Bineinteles propun cu multa placere si citirea cartii aparute la editura Humanitas in 2006.