Oamenii cartii – Inca Puţin

Un  fragment cu o poza

(…)  Ca de fiecare data cand am lucrat cu lucruri rare si atat de frumoase, prima atingere mi-a dat o senzatie puternica si ciudata. Este o combinatie intre a-ti trece degetele peste un fir de inalta tensiune si a mangaia crestetul unui nou-nascut.

Nici un restaurator nu atinsese acest manuscris de mai bine de un secol. Aveam toate instrumentele pregatite, insa am ezitat o secunda – o carte evreiasca, deci cotorul e pe dreapta –, dupa care am intins-o pe suportul moale.

Pana sa o deschizi, cartea nu-ti atragea in nici un fel atentia. In primul rand era mica, numai buna de folosit in timpul cinei pascale evreiesti. Cotorul era unul obisnuit, de secol XIX, soios si uzat. Un codex atat de frumos ilustrat ca acesta trebuie sa fi fost legat intr-un mod foarte special. Nu servesti filet mignon pe o farfurie de plastic. Legatorul trebuie sa fi folosit foita de aur si instrumente de argint, poate decoratii de fildes sau sidef. Cu siguranta, aceasta carte a fost legata de multe ori in decursul indelungatei sale vieti. Singura data despre care stim cu siguranta, pentru ca avem documente, este cea din anii 1890 de la Viena, cand cartea a fost tratata foarte rau. Legatorul austriac a ciopartit teribil pergamentul si a aruncat vechea legatura, lucruri pe care nimeni, si cu atat mai mult un specialist, nu le-ar mai face acum. Mi-e greu sa spun cate informatii s-au pierdut cu acea ocazie. A legat din nou foile intre coperti simple de carton decorat cu un model turcesc floral, total nepotrivit, care acum e decolorat, abia vizibil. Numai colturile si cotorul erau din piele de vitel de un maroniu-inchis, si care se cojea, lasand la vedere cartonul gri de dedesubt.

Am atins usor, cu degetul mijlociu, colturile deteriorate. Pe acestea am sa le consolidez in zilele urmatoare. si cum imi treceam degetul peste marginile cartonului, am dat peste ceva neasteptat. Legatorul facuse doua canale si cateva mici gaurele pe marginea copertei ca sa monteze, probabil, un sistem de inchidere. Incuietoarea era un lucru obisnuit la cartile scrise pe pergament, ca sa tina foile intinse. Numai ca aceasta carte nu avea incuietoare. Mi-am spus sa nu uit sa cercetez problema.

Am mutat stativul ca sa sustina mai bine cotorul, am deschis coperta si m-am aplecat sa examinez forzaturile rupte. O sa le repar cu niste pasta de faina si cu fasii de hartie panzata. Sfoara folosita de legatorul vienez era deja franjurata, abia se mai tinea. Asta insemna ca va trebui sa desfac colitele si apoi sa le recompun. Am respirat adanc si am intors pagina la prima fila a manuscrisului propriu-zis. Aceasta era partea cea mai importanta; acum aveam sa descopar ce au facut patru ani grei unui manuscris vechi de cinci secole.

Lumina de afara parea ca devine mai puternica. Albastrul intens al cerului de vara, obtinut din macinarea pietrelor de lapislazuli, carate de caravanele de camile din muntii Afganistanului. si un alb pur, cremos, opac. Mai putin spectaculos, dar mai complicat decat albastrul. La acea data, era inca preparat dupa metoda descoperita de vechii egipteni. Se acopereau bare de plumb cu drojdie de vin vechi si se puneau intr-o coliba plina cu balegar. Am incercat si eu o data, in sera mamei mele din Bellevue Hill. Tocmai adusese cineva o gramada de ingrasamant si nu m-am putut abtine. Acidul din vinul fermentat transforma plumbul in acetatul lui, care apoi se combina cu dioxidul de carbon eliberat de balegar si rezulta ceruzitul, PbCO­3. ­Mama a facut o criza de nervi, cum era si de asteptat. Mi-a zis ca nu s-a putut apropia de orhideele ei premiate cateva saptamani bune.

Am mai intors o pagina. Si mai multa uimire. Anluminurile erau extraordinare, dar nu mi-am permis sa le privesc ca pe niste opere de arta. Nu inca. Mai intai trebuia sa le inteleg compozitia chimica. Erau galbenuri de sofran, acea brandusa frumoasa de toamna, Crocus sativus linnaeus, cu doar trei stigmate mici si pretioase, care a fost si a ramas un bun de lux. Chiar daca stim ca aceasta culoare bogata se naste dintr-un carotenoid numit crocin, cu o structura moleculara de 44 carbon, 64 hidrogen si 24 oxigen, nu am reusit inca sa sintetizam o substanta la fel de complexa si frumoasa. Mai erau verde malachit si rosu, rosu intens, cunoscut ca stacojiu-deschis, tola’at shani in ebraica, extras din termite sfaramate si fierte in lesie. Cand alchimistii au reusit sa obtina un rosu similar din sulf si mercur, au continuat sa il numeasca vermiculum – „vierme mic”. Unele lucruri nu se schimba niciodata: inca mai numim aceasta nuanta vermilion.

(…)

In primul rand, majoritatea cartilor ca aceasta, pentru care s-au folosit pigmenti atat de scumpi, trebuie sa fi fost facute pentru palate sau catedrale. Dar o hagada se foloseste numai acasa. Radacina cuvantului este ebraicul hgd, „a spune”, iar originea lui este in indemnul Bibliei ca parintii sa le spuna copiilor lor povestea Exodului. Aceasta „spunere” variaza foarte mult, iar de-a lungul secolelor, fiecare comunitate evreiasca si-a dezvoltat propriile variatiuni ale acestei sarbatori familiale.

Dar nimeni nu stie de ce aceasta hagada a fost ilustrata cu atat de multe miniaturi, intr-o vreme in care majoritatea evreilor considerau arta figurativa o incalcare a poruncilor. Nu e plauzibil ca un evreu sa fi invatat tehnici de pictura atat de avansate ca cele de aici, dar stilul era destul de asemanator cu cel al unui ilustrator crestin. Majoritatea desenelor miniaturale ilustrau insa scene biblice asa cum erau ele interpretate de Midras, exegeza evreiasca a textelor biblice.

Am intors pagina si brusc m-am gasit in fata imaginii care a provocat, poate, cele mai multe speculatii teoretice. Era o scena domestica. O familie de evrei – spanioli, dupa imbracaminte – in jurul mesei de Pesah. Vedem mancarurile rituale, matotul, care aminteste de painea nedospita pregatita in graba de evrei in noaptea dinaintea plecarii din Egipt, si o pulpa de miel care trimite la sangele de miel de pe tocul usilor, care a facut ingerul mortii sa „ocoleasca” toate casele evreiesti. Tatal, usor inclinat pe spate, dupa datina, ca sa arate ca este un om liber si nu un sclav, soarbe dintr-un pocal auriu, in timp ce fiul cel mic, langa el, ridica un pahar. Mama este senina, imbracata in rochie de sarbatoare, cu acoperamantul de cap impodobit cu pietre scumpe. Scena este probabil un portret al familiei care a comandat aceasta hagada. In imagine apare insa si o alta femeie, cu pielea neagra, imbracata in haine de culoarea sofranului si tinand in mana o bucata de matot. Prea bine imbracata pentru o servitoare si participand efectiv la ritualul evreiesc, identitatea acestei femei africane ii contrariaza pe cercetatorii cartii de mai bine de un secol.

Incet si cu mare grija, am examinat si am notat starea fiecarei pagini. De fiecare data cand am intors o pagina, am verificat si am ajustat pozitia stativului, pentru ca prima regula a unui conservator este sa nu chinuiesti cartea. Dar oamenii carora le-a apartinut hagada au cunoscut chinuri insuportabile: pogrom, Inchizitie, exil, genocid, razboi.

Spre sfarsitul textului ebraic, am dat peste un rand scris intr-o alta limba, de o alta mana: Revisto per mi. Gio. Domenico Vistorini, 1609. Un text latin, scris in stil venetian, care se traduce prin: „Revazut de mine“. Fara aceste trei cuvinte, ale unui cenzor oficial al Inchizitiei, aceasta carte ar fi fost distrusa in acelasi an in Venetia si nu ar fi reusit sa treaca Adriatica pana in Balcani.

(…)

Fragment din “Oamenii cartii” de Geraldine Brooks – Editura Leda. Traducere de Sorana Munteanu

Etichete Codex, Critica Literara, Judaism, Pergament, Spiritualitate