Yukio Mishima: Templul de Aur

Poate că cel mai complet roman al literaturii japoneze moderne, numele original este  “Kinkakuji” (“Templul de Aur”), cartea  s-a vândut în Japonia în peste 300000 de exemplare. Mishima a izbutit să dea o foarte verosimilă justificare psihologică unui gest criminal – incendierea faimosului Pavilion de Aur al templului budist Rokuon-ji din Kyoto. În carte se regăseşte vechea Japonie, sunt evocate numele celebrităţilor din vremea stampelor ukiyo-e (litografii din secolul al XVII-lea care au influentat profund arta japoneza pana in zilele noastre, marii maestri fiind Utamaro, Hiroshige), este pomenită arta aranjării florale (ikebana), se află ecouri din “Genji monogatari” a lui Murasaki Shikibu (Lady Murasaki, scriitoare si poeta medievala care a trait in secolul ll X-lea d. Hr.) . Acest roman a lui Yukio Mishima a fost laureat cu Premiul literar Yomiuri, în anul 1957.

Incendierea monumentului naţional de către un preot budist suferind de tulburări psihice, fapt autentic, petrecut în iulie 1950, a constituit însă numai punctul de plecare al romanului, pentru că Mishima a transfigurat artistic evenimentul, pentru a crea o lume care-şi are propria realitate. “Templul de aur” a fost publicat pentru prima dată în anul 1956 în Japonia, fiind tradus din japoneză de Angela Hondru; cartea a apărut în anul 2000 la Editura “Humanitas”, în colecţia “Cartea de pe noptieră”. Romanul este confesiunea lui Mizoguchi un tânăr, debil fizic şi bâlbâit, respins de toţi cei din jurul său pentru aceste handicapuri. Fiu al unui preot budist sărac, Mizoguchi incendiază templul la care fusese primit pentru a se iniţia şi a deveni preot, ca şi tatăl său. Întreg romanul e o poveste care conduce în final la acest sacrilegiu.

Călugărul, un tânăr desfigurat şi bâlbâit, cu un vădit dezechilibru sufletesc, a declarat la proces ca a incendiat templul pentru ca devenise gelos pe frumuseţea lui. Psihiatrii l-au declarat schizofrenic şi la proces acesta a mărturisit că îşi dispreţuieşte sinele demonic. Evenimentul nu avea cum sa-i scape lui Mishima care face din acest episod nucleul romanului sau. Tradus în limba engleză în vremea revoluţiei flower-power şi a exploziei de religii de tip new-age, romanul a cunoscut un succes imediat printre adepţii americani ai Zen Budism-ului. Întorcându-se la naraţiunea de tip confesiv, Mishima imaginează lumea strâmbă a spiritului unui călugăr, Mizouguchi, traumatizat de imaginea mamei care făcea dragoste cu un bărbat în timp ce tatăl îşi dădea sufletul. Copilul, un Meursault transferat pe teritoriul japonez, este incapabil de orice tip de empatie faţă de cei ce-l înconjoară, sentimentele sale fiind cauterizate cu grijă. Ca ghid al soldaţilor americani ce vizitează Templul, participă chiar la o crimă oribilă, ucigând copilul unei gheişe sub privirile ocupantului, care îl răsplăteşte cu două cartuşe de ţigări Chesterfield.

Imaginea Templului de aur se amestecă, într-o proiecţie suprarealistă, cu viziunea puternic sexualizată a sânului unei femei conducând la gestul final al arderii din temelii a templului. Una dintre pildele filozofiei budiste pe care stareţul o citeşte în momentul în care Japonia capitulează e cea în care călugărul Nansen ucide o pisică. O pisică apărută în templu îi împarte pe locuitorii templului în două tabere, iar stareţul Nansen o ucide pentru a anihila Sinele şi închipuirile vane ale celorlalţi fraţi. Episodul are o însemnătate capitală pentru Mizouguchi, care, urmând sfaturile ologului sau prieten Kashiwagi şi pe cele ale stareţului Templului, ajunge la un moment de iluminare demonică, în care înţelege că singurul mod în care îl poate iubi pe Buddha este clipa în care îl ucide pe Buddha. Incendierea Templului de aur capătă astfel o valoare simbolică, se transformă într-un sacrificiu al frumuseţii pe care omul modern, în absoluta lui alienare, nu o mai poate percepe corect.

Apărut în perioada când în Europa făceau vogă romanele existenţialiste, Templul de aur propune un destin apropiat de cel al eroilor unor scriitori ca Jean Paul Sartre sau Albert Camus, eroi tragici, dar şi destine exemplare, dostoievskiene, din lumea celor umiliţi şi obidiţi. Cruzimea viziunii rămâne în continuare trăsătura cea mai importantă a stilului romancierului japonez. Scena arderii Templului a fost interpretată de unii critici ca expresia cea mai înaltă a revoltei împotriva unei religii prea oficiale, prea interesate de o falsă iluminare, iar Mishima, un scriitor care a atacat şi instituţia prea strâmtă a căsătoriei japoneze, a fost acuzat ca ar dori sa submineze puterea bisericii. O carte sublima care mie mi-a placut foarte mult.

O puteti accesa si pe internet, aici      

Surse:  Mihnea Voicu Şimăndan

Yukio Mishima: După banchet

Yukio Mishima (Mishima Yukio potrivit topicii japoneze), este numele public, pseudonimul lui Kimitake Hiraoka (Hiraoka Kimitake) (1925 – 1970), scriitor japonez şi activist politic de extremă dreapta, cunoscut pentru scrierile sale (36 de volume incluzând romane, povestiri, eseuri, piese de teatru, dintre care cele mai bune au fost traduse în engleză şi franceză) şi moartea din alt veac pe care şi-a ales-o. A fost de asemenea campion la kendō (calea sabiei”, este arta marţială japoneză a scrimei. Kendō s-a dezvoltat din tehnicile tradiţionale japoneze de luptă cu sabia, cunoscute sub denumirea de kenjutsu).

Yukio Mishima rămâne unul dintre cei mai interesanţi, dar şi controversaţi, autori japonezi ai secolului al XX-lea. Controversa se naşte din afinităţile şi crezurile sale literare, politice şi morale, cât şi de faptul că este ultima personalitate a lumii japoneze care s-a sinucis prin metoda tradiţională seppuku (pop. hara-kiri), în urma unei încercări, nereuşite, de lovitură de stat.

La doar 12 ani Yukio Mishima a început să scrie primele sale povestiri. A devorat operele lui Oscar Wilde, Rainer Maria Rilke, şi ale clasicilor literaturii japoneze. Cu toate că familia sa nu era suficient de bogată, bunica sa Natsu a insistat ca băiatul să fie trimis la o şcoală de elită, Peers School.  Dupa şase ani plini de nenorociri petrecuţi la şcoală devenise un adolescent palid şi fragil, dar fusese acceptat drept cel mai tânăr membru al societăţii literare a şcolii. A primit invitaţia să scrie la o prestigioasă revistă literară japoneză, Bungei-Bunka (Cultură literară), unde a trimis povestirea “Hanazakari no Mori” (Pădurea înflorită), “inspirată de străvechea Japonie poetică”. Povestirea va fi publicată în 1944 sub forma unei cărţi, cu un tiraj limitat din cauza crizei de hârtie din timpul războiului. Deşi tatăl îi interzisese să mai scrie, Mishima a continuat în secret în fiecare noapte această activitate, ajutat şi protejat de mama sa, Shizue, care era întotdeauna prima sa cititoare. În final, extrasele de cont ale drepturilor de autor încasate de Mishima după primele succese literare aveau să-l convingă că fiul său este făcut să fie scriitor.

În 1958 , s-a căsătorit cu Yoko Sugiyama, după ce iniţial îşi dorise o căsătorie cu Michiko Shoda – viitoarea soţie a împăratului Akihito. După alţi trei ani cuplul a avut o fiică şi un fiu.  În 1967 Mishima s-a înscris în “Army Self Defense Force” (ASDF) şi a făcut antrenamentul de bază. Un an mai târziu a înfiinţat Tatenokai (Societatea scutului), compusă din studenţi care s-au format cu ajutorul artelor marţiale şi al unei discipline de fier sub tutela lui Mishima. În ultimii 10 ani de viaţă, Mishima a jucat în mai multe filme şi a regizat adaptări ale romanelor sau povestirilor sale.

Pe data de 25 noiembrie 1970, Mishima împreună cu alţi 4 membri ai Tatenokai, sub un fals pretext, au vizitat comandamentul din tabăra Ichigaya, secţia din Tokio a Comandamentului Estic al Forţelor de apărare japoneze. Ajunşi în interior s-au baricadat în birou şi l-au legat pe comandat de scaun. Cu un manifest deja pregătit şi un afiş pe care erau inscripţionate cererile lor, Mishima a ieşit pe balcon şi a ţinut un discurs în faţa soldaţilor aliniaţi. El a cerut organizarea unei lovituri de stat, care să restituie Împăratului puterea sa iniţială. Nu a reuşit decât să fie ironizat şi fluierat şi atunci şi-a încheiat discursul. S-a întors în biroul comandantului unde a comis seppuku, iar actul a fost urmat de decapitarea rituală executată de un alt membru al Tatenokai, Masakatsu Morita. Morita, nu a fost capabil să execute misiunea şi un alt coleg, Hiroyasu Kogaa, a dus operaţia la bun sfârşit.

După banchet

“După banchet” este o frescă realistă a faunei politice postbelice din Tokyo. Este povestea unei femei de afaceri care se căsătoreşte cu un politician bătrân şi încearcă să-i refacă gloria trecută. Se evidenţiază caracterele celor două personaje principale: dinamica, voluntara Kazu Fukuzawa, femeie la 50 de ani, încă ispititoare, proprietara restaurantului Setsugo-an, situat într-un cartier din Tokyo, şi Noguchi, bătrânul politician respectabil, reprezentantul unei lumi vechi, bărbat sobru, chiar apatic. “Kazu avea un suflet senin şi un caracter fără compromisuri: o fire simplă şi dreaptă. Încă din tinereţe îi plăcuse mai mult să iubească decât să fie iubită.”

Restaurantul era locul unde importante personalităţi politice japoneze luau masa şi organizau banchete. Cu ocazia unui astfel de banchet, Kazu îl întâlneşte pe viitorul ei soţ, bătrânul Yuken Noguchi, consilier al partidului radical-reformator. Noguchi, fost ministru şi ambasador în Anglia, se remarca prin trupul slab şi uscăţiv, obrazul lipsit de armonie, numai “ochii îi sticleau vioi şi limpezi pe sub coama de păr cărunt”. Era un idealist, încorsetat în obiceiuri vechi aristocratice, ţinea cu sfinţenie la tradiţie, ducând o viaţă de o simplitate demnă.

Relaţia dintre cei doi începe în acea noapte a banchetului, moment din care atât viaţa lui Kazu cât şi cea a lui Noguchi vor străbate drumuri întortocheate. Imediat după căsătoria lor, Noguchi este numit candidatul partidului radical pentru postul de guvernator al Tokyo-ului. Însărcinat cu organizarea campaniei electorale va fi numit Soichi Yamazaki, care va găsi în persoana soţiei Kazu un adevărat combatant şi o colaboratoare energică în viitoarea campanie. Considerând a fi o obligaţie de onoare faţă de soţul ei, Kazu se implică, încă de la început, cu toate forţele în această campanie. Deşi este avertizată de către influenţii ei prieteni din partidul rival, conservator, foşti clienţi ai restaurantului, să nu se hazardeze într-o astfel de acţiune politică, Kazu nu ia în seamă sfaturile lor.

O răsturnare spectaculoasă de situaţie apare în momentul în care Noguchi pierde alegerile iar Kazu este obligată de soţul ei să vândă restaurantul înglodat în datorii în urma campaniei electorale, şi să se retragă pentru restul vieţii la ţară. Acum apare prima dilemă a soţiei, care se vede obligată să aleagă între renumele familiei soţului ei şi viaţa plină de agitaţie pe care a avut-o pe vremea când restaurantul era deschis, precum şi între grădina ei de la restaurant şi mohorâta casă de la ţară.

Cu multă fineţe este tratată problematica erotică a acestui cuplu aflat în pragul senectuţii. În loc de linişte sufletească, nesiguranţă. În loc de fericire, amărăciune. În loc de dragoste, doar experienţă. O poveste care se încheie acolo unde ar fi trebuit să înceapă şi care reîncepe, neaşteptat, tocmai acolo unde toate păreau să se fi sfârşit: după banchet, când luminile se sting. O femeie şi un bărbat, un restaurant pentru un mormânt, emoţii puternice pentru nimic. Povestea de dragoste începe cu o căsătorie, continuă cu un divorţ şi se încheie cu o promisiune. Povestea politică începe cu o campanie electorală şi se termină aşa cum se termină îndeobşte poveştile politice: cu victoria banilor. Cum se termină povestea femeii care conducea un restaurant, iubeşte o grădină şi are încredere în oameni, îi rămâne cititorului să descopere. Această carte a fost primită favorabil mai degrabă în alte ţări decât în Japonia.

Cartea a aparut in anul 200o in Editura Humanitas, probabil exista si apasritii mai noi. “După banchet” este o carte de o frumusete rara care trebuie citita.   La Multi Ani! 

Surse: Mihnea Simandan si Wikipedia

2009 pe Bibliophyle’s Blog

2009 a fost primul an al acestui blog pe care sper sa-l pastoresc si in continuare impreuna cu @demeter care mi-a ajutat mult cu postarile ei in ultima jumatate de an. Probabil vom avea mai putine postari si ne vom ocupa numai de aparitii noi sau carti care au fost traduse si in limba romana si pe care le-am citit in ultimii ani sau au o semnificate  speciala.

Cateva date despre blog: prima postare pe 1 februarie 2009. In cele 11 luni am postat impreuna cu @demeter 236 de articole care au avut aproximativ 70 000 de vizionari, si 10 500 de comentarii. Daca doriti sa revedeti ceva, aveti postarile noastre:

Tuturor cititorilor blogului si vizitatorilor lui, un an fericit de succes si multa sanatate. La multi ani 2010!

Titu Maiorescu: Despre Eminescu şi poeziile sale

Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”).  În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în 1889. Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-o.

Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva). Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate.  Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu.

Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi” (ţi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor

Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.

Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuşi identifică trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”).). b) Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obişnuit cu unul prozaic, neliterar – („nalte” cu „încalte”) c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”).  Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape onomatopeică.

În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată poezia secolului următor).

Titu Maiorescu: Despre poezia şi proza română

Direcţia nouă în poezia şi proza română este un studiul publicat in 1872 si este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două parti: poezie şi proză. Prima parte porneşte de la câteva întrebări referitoare la viitorul României, la cultura ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori. Răspunsul acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu “atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi“, iar manifestarea acestei direcţii este literatura “ în sensul cel mai larg al cuvântului“.Este prezentat apoi si contextul politic al vremii, unul tulbure, confuz si întunecat prin “tendinţele lipsite de princip“. In acest cadru nesanatos işi face timid loc şi literatura, incă nerecunoscută si “jună”, dar cu un spirit “sigur şi solid“. Aceasta dă astfel o speranţă pentru viitor, dar realitate poate deveni doar cu conditia de a fi inteleasă si primită de public, punându-se accent mai ales pe tineri. Prin cateva referiri la condiţia anterioară a literaturii româneşti se trece la noua direcţie ce e caracterizată de “simţământ natural“, adevar, înţelegerea ideilor, valorificarea elementului naţional.

Fragmente

1. Poezia

Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Matilda Cugler, Şerbănescu, Petrino’

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe care civilizaţia apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea română, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştiinţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din “critica poeziei” ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pănă la acel an.

Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţimânt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupră-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi alţii însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită o atenţie binevoitoare.

În fruntea nouei mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

 2. Proza

Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp, T. Rosetti

A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public – din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit – şi conduci cu mâna sigură iluzia spectatorilor. Îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mână, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimei şi-l pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doftori, magistraţi, academici, profesori (se înţelege: în comedii), ia câţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai îndeplinit scopul.

Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuş cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru de a doua mână – pentru dânsul orce dramă nu e decât un balet.

Regisorul este de râs cu această închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţei publice?

Întreabă pe cineva de progresul culturei literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atâtea şcoli de “bele-arte”, atâtea conservatorii de muzică, atâtea ziare, atâtea “expoziţii ale artiştilor în viaţă” etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi aşezate în rubricele unde le vedem, şi nouă zecimi din “progresul” nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.

De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.

Pentru ce d. X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întâi de râs şi apoi primejdios.

Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici.

Şi aşa mai departe.

Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în fiinţă o întâlnim, fireşte, şi în privinţa lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştienţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc, sau sunt prea puţine, şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţământ mai elementar; şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa că peste câteva generaţii va începe şi o mică activitate ştienţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au gândit “anteluptătorii” noştri de progres grabnic, naţionaliştii zeloşi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din Bucureşti, a patentat 21 de învăţaţi, împărţiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicilor. Dar cei mai mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţa ne opreşte să o numim.

Mare om si mare profet a fost Titu Maiorescu, credet ca astazi lucrurile stau altfel?